Cădere Liberă

Capitolul 28

Palma grea a lui Alexander a făcut contact cu faţa mea, aruncându-mă pe podea. Mi-am trecut degetele peste faţă şi l-am privit şocată, incapabilă să mai articulez vreun cuvânt. Buzele mi s-au unit într-o linie subţire în încercarea de a-mi opri orice cuvânt. Îl mai văzusem pe Alexander nervos, dar în stadiul acesta niciodată. Nu mă putea face pe mine vinovată pentru o greşeală comisă de el, era total absurd! Nu era singurul afectat de ceea ce se întâmpla, dar era singurul care-şi pierduse controlul în faţa nervilor. Control de care avea cea mai mare nevoie, asta dacă nu era hotărât să scape de copil prin alte mijloace. Eu nu eram sigură că aş fi putut suporta una ca asta.

M-am ridicat de pe podea, ţinând palma peste locul ce începuse să mă usture. Cât timp mă aflasem la spital pentru control, îşi ţinuse în frâu nervii, deşi privirea lui nu ameninţa nimic bun. Odată cu rezultatul pozitiv, Alexander îşi ieşise pur şi simplu din fire. Nu ştiu ce considera cu adevărat în legătură cu sarcina mea, nu ştiu dacă mă considera pe mine vinovată pentru asta, dar, până la urmă, trebuia să-şi verse nervii pe cineva. Proastele obiceiuri nu se uită niciodată.

— Pot să fac avort, am spus serioasă, deşi nu mă puteam gândi la una ca asta.

A început să râdă. Un tremur scurt mi-a zguduit corpul şi l-am privit temătoare. Nu, nu făcusem o glumă bună pentru care să fie amuzat. Spusesem o mare prostie, spusesem ceva ce-l enervase peste măsură. A făcut un pas spre mine şi, incapabilă să reacţionez, am rămas pe loc. M-a privit în ochi şi a zâmbit răutăcios. Nu părea să fie el. Nu-l cunoşteam pe bărbatul ce stătea în faţa mea, nu-mi doream să o fac. Era un Alexander parcă venit din Iad.

— Dar o să avem un copil, iubito. Uite, încă un motiv pentru care să te ţin închisă aici.

Am înghiţit în sec. Părea un psihopat desprins dintr-un film de groază. Păcat că în filmul nostru, eu jucam rolul victimei, iar el cel al călăului. Oare era pregătit să-mi ia viaţa? Căci eu eram pregătită să renunţ la ea. Eram pregătită să renunţ la absolut tot, eram pregătită să scap de ceea ce devenisem, de ceea ce devenise Alexander şi, mai ales, pregătită pentru a pune capăt unei vieţi tragice. Nu toţi ne naştem ca să trăim. Unii suntem, pur şi simplu, născuţi să suferim, iar mai apoi să murim.

— Nu poţi face asta.

— Faith, pot face multe. Inclusiv asta. Pot să te omor chiar acum, pot să scap de el dacă vreau. Pot să te fac să regreţi că te-ai născut. Pot să te fac să-ţi regreţi familia, faptul că m-ai întâlnit. Absolut tot.

La naiba dacă nu o făceam! Regretam faptul că încă mai respiram, regretam că eram aici, regretam că am avut încredere în el şi, mai ales, regretam faptul că al său copil era în mine. Şi creştea, era acolo şi puteam simţi asta. Dar el nu era vinovat pentru că avea un tată psihopat. El nu era vinovat pentru că aveam doar şaisprezece ani. El nu era vinovat pentru greşelile noastre şi, mai ales, pentru ale mele. Eu eram cea vinovată. Eu nu avusesem încredere în cine trebuie.

— De ce mă urăşti? l-am întrebat.

— Să te urăsc? Nu te urăsc, Faith. Vreau să înţelegi că tu eşti a mea, îmi aparţii. Totul se distruge încet, încet, iar noi nu putem decât să observăm cum nu rămâne nimic. Şi ştii a cui e vina? Da, a ta. E doar vina ta şi, atunci când oamenii greşesc, trebuie să plătească.

Iar unele greşeli se plătesc cu moartea. Ce întorsătură luase întreaga situaţie! Ajunsesem în New York având o singură grijă: singurătatea. Acum, nu numai că eram singură, eram distrusă. Totul se spulbera în faţa mea, fără să pot face nimic. Alexander era nebun, cu singuranţă nu era în toate facultăţile mintale dacă putea vorbi astfel. Părea mai detaşat, de parcă nu-i mai păsa de absolut nimic. Mortea e scăparea din Infert, căci Iadul nu e nimic pe lângă ceea ce se află la suprafaţă. Tristeţe, suferinţă, durere, atât de puţină fericire! Unde mai e umanitatea?