Cădere Liberă

Capitolul 20

                Alexander Montblanc

                    Mă sprijin de perete, aşteptând ca una dintre femeile din faţa mea să-mi spună în ce salon se află Paul. Deşi eram îndreptăţit să-mi ies din fire văzând cât de lent se mişcau, nu aveam starea necesară. Eram obişnuit cu nopţile fără somn, dar noaptea trecută mă epuizase total. Pe lângă toate astea, mă simţeam presat de situaţia în care eram cu Faith. Ştiam că trebuie să renunţ curând la ea, dar ideea nu-mi surâdea în niciun fel. Nu lucram pentru nimeni, mai ales pentru George.

                    Îmi privesc lung încheieturile degetelor şi încerc să strâng pumnul. Îmi muşc buzele ca să nu gem de durere. Sigur nu a fost o idee bună să-mi descarc frustrările şi să distrug livingul. Mă simţeam epuizat şi fără vlagă, pentru prima dată voiam să renunţ la tot, dar ştiam şi că aş fi preferat să mor decât să plec acum.

           - Salonul 113, aud vocea brunetei care îmi zâmbea din faţa calculatorului. Etajul 3, continuă ea.

               Mă îndrept spre lifturi, ignorând telefonul care începe să sune. Era George mai mult ca sigur, încerca să mă contacteze de trei zile. Ar trebui să fiu sincer cu Faith, să-i spun totul în legătură cu tatăl ei exact aşa cum îmi ceruse el, dar nu puteam. Ar fi însemnat să fiu sincer şi în privinţa unor lucruri ce ţin de mine. 

           - În sfârşit! exclamă Paul când intru în salon. Scoate-mă naibii de aici! Am fost împuşcat în braţ, dar ăştia se comportă de zici că-s handicapat! continuă revoltat.

           - Calmează-te. Nu am cum să te scot de aici, şi-aşa vor ăştia să ştie cum te-ai ales cu un glonţ în braţ.

          Oftează şi se ridică în şezut...

           - Ce s-a întâmplat? întreabă pe un ton calm.

          - Începe să-mi fie frică să o las singură în casă.

          - E tatăl ei, ce naiba?

          - Încep să mă gândesc că poate nu degeaba a ţinut-o Rebecca ascunsă până acum.

              Nu mi-e teamă de George, ştiu că nu ar putea să-mi facă mie nimic, dar începe să-mi fie teamă pentru Faith. Cu toate că îi sunt dator, nu pot să i-o dau pe ea. Ar fi prea mult pentru o fată de şaisprezece ani să intre într-o astfel de lume, uneori e prea mult şi pentru mine. 

           - O placi? întreabă Paul confuz.

           - Nu fi idiot. Dacă o fut, nu înseamnă că-mi şi place de ea, comentez. Doar că nu vreau să o dau.

             Nu avea logică nici măcar pentru mine. Ideea de a i-o da lui George dispărea încet, încet din mintea mea, fiind umbrită de aceea de a o păstra. Poate sunt un idiot că o folosesc, dar cu siguranţă compensează faptul că fac tot ce pot să o ţin în siguranţă. Nu aş garanta pentru viaţa ei în prezenţa lui George.

            - O să ai probleme, Alexander. Nu fi tâmpit. E doar o fată. 

           - George n-o să poată face nimic. De ce aş face ceea ce vrea el? Nu lucrez pentru nimeni.

             Aici interveneau  încăpăţânarea şi orgoliul. Scrâşnesc din dinţi atunci când telefonul începe din nou să sune. Mă ridic şi ies pe hol, răspunzând în sfârşit.