Cădere Liberă

Capitolul 3

 

                      Mă trag din braţele femeii, privind-o curioasă. Asta e prima dată, în ultimii doi ani de zile, când mă îmbrăţişează. Nu ştiu de ce am fost de acord cu plecarea ei, dar nu e ca şi când ar sta prea mult pe acasă. Mă dau câţiva paşi în spate, zâmbind fals.

            - Îmi pare rău că nu voi fi aici luni, scumpo.

           Îmi dau ochii peste cap şi mă aşez pe canapea. Dacă ar fi vrut să fie aici atunci când încep clasa a zecea, ar fi fost. Alexander privea tăcut din pragul uşii, aşteptând ca mama să plece odată.

            - Rebecca, trebuie să ajung la birou în jumătate de oră, spune pe un ton sec, făcând-o pe mama să se întoarcă spre el.

            - Atunci ar fi cazul să plec.

               Mă trage din nou în braţele ei, apoi se îndreaptă spre uşă. În câteva momente rămân singură, cu o stare constantă de plictiseală. Oftez şi mă îndrept spre uşă, ieşind rapid din casă. Îmi trag gluga pe cap şi închei fermoarul bluzei, sperând că nu va începe să plouă. Vremea din New York nu e prea favorabilă astăzi.

       Mă îndrept cu paşi mărunți spre una dintre cafenelele din apropiere, sperând că zgomotul de acolo nu mă va face să mă mai simt aşa singură. Deşi nu prea vreau să recunosc asta, urăsc singurătatea şi faptul că toată viața am fost înconjurată de ea. Nu e deloc plăcut să ştiu că nu am avut niciodată cu cine să vorbesc despre problemele mele, întrucât nu am avut prieteni, iar relația mea cu mama nu prea a existat.

      Deschid uşa cafenelei şi îmi dau gluga jos, în timp ce ațintesc o masă liberă cu privirea. Era undeva într-o zonă mai retrasă, de unde puteam privi ploaia ce tocmai începuse.

        - Un Cappuccino, spun sec şi îmi ridic privirea spre chelnerul tânăr.

       Era mult prea linişte, exact ce nu aveam nevoie. Liniştea asta nu îmi face deloc bine. Vreau ca sosirea mea aici să îmi schimbe viața în bine şi vreau să îmi fac prieteni. Uşa cafenelei se deschide cu un clinchet, iar un grup de adolescenți zgomotoşi intră în cafenea. Aş fi vrut să fiu şi eu aşa. Nu aveau nici o problemă, erau veseli şi aveau prieteni.

      Îmi întorc privirea spre fereastră, privind cum picăturile de apă se preling pe sticla rece. Ploaia e liniştitoare şi descrie perfect starea pe care o am întotdeauna. Îmi las privirea să cadă pe grupul aflat la două mese distanță. Păreau chiar fericiți. Eu sunt departe de a fi fericită. Chelnerul îmi aşează băutura în față, apoi se retrage.

      Oftez adânc şi las privirea în pământ. M-am săturat de toate asta, m-am săturat ca mereu să fie la fel. Mă simt privită, dar ignor această senzație şi îmi scot telefonul din buzunar când începe să vibreze.

      - Da, Alexander, spun sec şi  aştept să văd ce vrea.

       - Unde eşti? 

     Îmi dau ochii peste cap când îi aud întrebarea. De unde atâta grijă?

         - La o cafenea, aproape de casă. Indie, parcă.

       Mă încrunt atunci când îmi închide. Frumos din partea lui. Nici cinci minute nu trec şi uşa cafenelei se deschide, pe ea intrând viitorul meu tată. Renunțase la costum, acum purtând un tricou alb şi o pereche de blugi negri uşor mulați. Tipul ăsta arată chiar bine. Zâmbeşte şi se apropie de mine, ignorând privirile ce-i erau aruncate. Până şi grupul de adolescenți din apropiere se opriră.