Cădere Liberă

Capitolul 12

               Alexander strângea puternic volanul, încercând să fie atent la drum şi să nu-mi arunce câte o privire fulgerătoare. Îmi făcusem un obicei din a nu-l asculta, dar de data asta chiar regret că nu am făcut-o. Eram udă din cap până în picioare şi îmi era frig. Pot să jur că mă voi alege cu o răceală de pe urma plimbării prin ploaie. Nu era în totalitate vina mea, Alexander întârziase mai bine de zece minute.

            - Fii atent la drum, spun eu.

           Era încordat şi încruntat, probabil la un pas de a bate pe cineva. Şi sper că nu eu sunt acel cineva. Chiar îmi era de ajuns tot ce îmi făcuse şi încă îmi făcea Alexander. Iertam destul de uşor, trecusem oarecum peste ceea ce mi-a făcut, dar faptul că mă şantajează cu o filmare nenorocită nu e de iertat. Eram destul de puternică, suportam destul de uşor anumite situaţii complicate, dar de data asta era diferit de orice altceva.

          Când ajungem acasă, mă îndrept rapid spre scări. Nu am chef de nicio morală sau de... altceva. Poate mi-e puţin teamă de ceea ce mi-ar putea face Alexander, mai ales că mama nu e aici.

            - Unde crezi că pleci? se aude vocea lui în momentul în care eram pe la jumătatea drumului.

         Mă întorc spre el, înghiţind în sec.

              - În camera mea? Fără telefon, tv sau laptop. Asta ar face un tată normal.

         Ridică o sprânceană, încă privindu-mă.

            - Eu nu sunt un tată normal, Faith.

               Ăsta e adevărul. Niciun tată normal nu ar întreţine relaţii sexuale cu fiica lui, cu toate că momentan nu e căsătorit cu mama. Niciun tată normal nu i-ar cere fiicei lui să facă sex cu el. Niciun tată normal al unei fete de şaisprezece ani nu are douăzeci şi cinci şi mai mult ca sigur nu arată ca modelele Calvin Klein.

             - Deci nu mă pedepseşti? îmi încerc norocul.

              Alexander se enerva mult prea repede şi din motive aproape nesemnificative. Probabil era obişnuit ca oamenii să facă ceea ce el ordonă, dar eu nu eram aşa.

             - Cred că am nişte pedepse pe care aş putea să ţi le aplic, spune mai calm.

             Ceva pe chipul lui se schimbase. Avea acea privirea care îţi striga : fugi! . Nu voiam să iau parte la planurile lui bolnave, nici acum, nici altă dată.

            - Nu poţi să mă cerţi ca un om obişnuit?

           - Pot, dar asta nu înseamnă că vreau.

             Mă încrunt, iar cât ai clipi mă întorc şi fug spre camera mea. Încui uşa şi răsuflu uşurată. Îl aud râzând şi îmi dau seama că, probabil, oricum nu avea să-mi facă nimic. Oare chiar îmi era atât de teamă de Alexander? 

            Mi se părea normal. Mi-ar putea face orice, ar fi anormal să nu-mi fie teamă. Brusc, gândul îmi revine la discuţia auzită cu puţin timp în urmă. Unul dintre cei doi bărbaţi spuseseră Alex . Oare să aibă vreo legătură cu acest Alexander? Până la urmă, sunt atâtea persoane cu numele ăsta, dar ceva îmi spunea că nu e vorba despre altcineva. Păreau că vorbesc despre o persoană influentă, iar Alexander Montblanc este una.

          Îl văzusem de câteva ori pe Xander vorbind cu profesorul de biologie. Ştiam că tatăl lui Xander lucrează pentru Alexander. Nu înţelegeam absolut nimic din toate ideile astea, dar ştiam că aş putea afla ce vreau de la dragul meu coleg. Poate nici nu aveam ceva de aflat, nu prea vedeam cum s-ar lega toate astea între ele, dar am o presimţire cum că Alexander este cel despre care se vorbea.