Cădere Liberă

Capitolul 25

          Am lăsat privirea în jos şi am continuat să rămân în aceeaşi linişte absolută. El doar zâmbea răutăcios şi mă privea, aşteptând să-i răspund remărcii. Ştiam ce fel de relaţie era între mine şi Alexander, dar când o spunea tocmai el cu voce tare... Nu trebuia să mă las controlată de el. Altfel nu aş fi ajuns tocmai aici, acum, când nu ştiu ce simt. Nu aveam voie să-l iubesc, dar nu puteam să-l urăsc. 

         Aş fi vrut ca totul să fie perfect, dar nu era... Devenea pe zi ce trece tot mai rău şi mai confuz. Nu ştiam ce avea de gând să facă Alexander cu mine. Era atât de blând şi grijuliu, iar câteva secunde mai târziu aveam iar parte de un duş cu apă rece. Mă simţeam folosită şi, până la urmă, chiar aşa eram. Mă făcea să cred ceea ce nu trebuie, mă puteam simţi ca într-un vis, iar apoi mă aducea în cel mai dureros mod la realitate. Până la urmă, cuvintele dor mai mult decât orice.

              - Ştii şi tu că aşa e, mormăie el şi se întinde după pachetul de ţigări.

         Ştiam, dar aş fi preferat să nu o aud din gura lui. Nu mă ataşam uşor de oameni, dar când o făceam, era pentru totdeauna. Alexander era genul de persoană pe care nu aveam s-o uit niciodată, oricât de mult aş fi vrut.         

                - De ce mă mai ţii aici?

          Nu am ridicat privirea. Eram aproape sigură că aş fi început să plâng...

                - Pentru că nu te pot lăsa să pleci. Şi nici nu vreau, a răspuns întrebării mele.

          M-am încruntat.

                 - Şi ce ai de gând să faci cu mine?

           Trebuia să-mi fie teamă de el. Niciodată nu ştiam ce avea de gând să facă şi, oricât timp aş fi petrecut cu el, nu devenea mai previzibil. Eram derutată de toate aceste schimbări, dar nu puteam comenta.

                  - Care ar mai fi farmecul dacă ţi-aş spune tot?

             Mă puteam aştepta la tot ce e mai rău de la el. Mi-aş fi făcut griji pentru viaţa mea dacă nu mi-ar fi păsat atât de puţin de ea. Oricum era dusă... Eram izolată de restul lumii, folosită. Mă puteam considera doar o jucărie sexuală pentru că, în definitiv, exact asta ajunsesem. Tresar când mă trage aproape de el şi încerc să-i evit privirea.

                  - N-o să-ţi fac rău, Faith.

              Iar asta era una dintre minciunile pe care acum nu puteam să nu le cred. Ştiam că ar fi putut să mă rănească, o făcea chiar fără să-şi dea seama, dar eu continuam să cred că fizic nu s-ar fi întâmplat niciodată. Nu puteam fi atât de încrezătoare într-o persoană ca el.

                   - Trebuie să plec.

               Ca de obicei. Din nou urma să-mi petrec timpul privind pereţii şi simţind că înnebunesc de una singură. Apartamentul ăsta sau un spital pentru persoane cu boli mintale era acelaşi lucru pentru mine. Oricum eram izolată de restul şi tratată periodic. Dar nu eram încă nebună, eram doar...  aproape.

                     - Nu spui nimic?

                 Mi-a ridicat bărbia şi m-a privit în ochi. L-am împins brusc, regretând imediat că nu am gândit înainte de a o face. Mi-a prins maxilarul strâns, fixându-mi privirea speriată în a lui. Am înghiţit în sec şi am clipit des pentru a nu începe să plâng de faţă cu el.