Cădere Liberă

Capitolul 24

                Singurele zgomote ce deranjau liniştea mortuară erau paşii apăsaţi ai lui Alexander pe podeaua living-ului. Părea încruntat şi gânditor, iar corpul îi era încordat. Mi-am strâns genunchii la piept şi am aşteptat, sperând să nu se işte vreun scandal după discuţia din maşină. Mă îngrozea gândul că Alexander ar putea fi atât de diferit faţă de cum îl văd eu şi că, în ciuda a tot ceea ce mi-a promis, va fi în stare să îmi facă rău.

                Am înclinat uşor capul şi i-am analizat expresia serioasă. M-a ignorat şi nu a vorbit, ci a deschis uşa balconului şi s-a sprijinit de ea. Şi-a scos o ţigară din pachet şi a început să o rotească cu mişcări sigure, calme. Nu-şi ieşise din fire, dar liniştea mă speria mai tare decât faptul că ar putea ţipa la mine. Începeam să cred că egoismul lui Alexander nu îmi făcea bine, el nu avea niciun drept asupra mea.  Cu toate acestea, nu voiam să plec de lângă el.

              Nu eram sigură că aş fi putut simţi ceva pentru Alexander, nu după tot ceea ce s-a întâmplat din momentul în care îl cunosc, nu când ştiu cine e de fapt. Nu trebuia să mă mai ţină în siguranţă. Tata nu mi-ar face nimic rău, dar Alexander ar face-o? Poate deja a făcut-o, dar trec eu mult prea uşor peste tot.

             M-am ridicat de pe canapea şi m-am apropiat de el. Când ştiam cât de grijuliu poate fi cu mine, dorinţa de a fugi devenea una iluzorie. Asta până în momentul în care îşi exercita puterea, egoismul şi caracterul acerb asupra mea. Eram confuză în privinţa lui, mă făcea să trec prin mult prea multe stări. Acum îl uram, câteva clipe mai târziu totul se schimba şi simţeam că îl pot iubi. Dar nu puteam. Alexander nu era făcut pentru asta şi o ştia. Dacă aş fi rămas lângă el, ar fi fost zadarnic. Era atât de egoist! 

           Mi-am ridicat privirea asupra lui şi am zâmbit. El a oftat. M-a strâns în braţe, lăsându-mă să-mi sprijin capul de pieptul său. Mă simţeam în siguranţă acolo, dar totul era prea bizar când era vorba de Alexander. El putea fi în atât de multe feluri, eu eram doar bulversată de el. Nu îl puteam urî, nu puteam să simt asta în legătură cu el. Dar nici nu aveam voie să-l iubesc, relaţia dintre noi nu era una bazată pe sentimente. Nu era bazată neapărat nici pe sex. Nu ştiam ce e, dar devenea plăcut, relaxant. 

               - S-a întâmplat ceva? a întrebat curios.

          Am negat cu o mişcare a capului şi mi-am ridicat braţul, apoi mi-am trecut degetele prin părul său. Mi-a surâs şi şi-a înfăşurat mai bine braţele în jurul meu. Aveam uneori impresia că Alexander era un psihopat, iar eu jucăria lui calmantă. Se relaxa imediat ce îl strângeam în braţe sau îi zâmbeam, dar nu aveam de gând să spun asta cu voce tare.

               - O să plouă, a spus.

          Mi-am ridicat privirea spre cer, unde predominau nuanţele de gri. Un fior mi-a străbătut corpul şi am închis ochii. Nu voiam ca el să păţească ceva doar din dorinţa de a mă ţine aproape de el. Totul ar fi putut fi diferit. Aş fi putut să-l urăsc.

              - La ce te gândeşti?

              - La cum ar fi fost situaţia dacă te-aş fi urât.

           A zâmbit şi mi-a mângâiat în treacăt chipul. 

               - Cum ar fi fost?

               - Nu ştiu. Probabil ţi-aş fi făcut mai multe probleme decât îţi fac deja.

           S-a încruntat.