Cădere Liberă

Capitolul 29

M-am aplecat asupra lui şi l-am privit zâmbind. Eram, oare, pregătită să renunţ la el? Atât de repede, atât de brusc? Mi-am trecut degetele prin părul său şi am scăpat un suspin. Ceasul de pe perete indica numai cinci dimineaţa, dar somnul nu mă prinsese şi pe mine. Oricum, ce rost mai aveau câteva ore de somn pe această lume? Durerea îmi cuprindea fiecare celulă din corp la gândul că Alexander îşi dorea moartea mea, că mă ura atât de tare, într-atât încât nu putea renunţa la mine. Nici eu nu puteam renunţa la el, voiam să cred că îmi aparţine. Dar era aşa o prostie!

Inima a început să-mi bată mai repede în momentul în care Alexander s-a mişcat. M-am îndepărtat, lipindu-mă de perete şi am aşteptat în speranţa că nu se va trezi. După câteva secunde, căzu înapoi în somnul lui liniştit. Cum putea fi atât de detaşat, dar având atâţia oameni pe conştiinţă? Nu-i păsa de vieţile celor din jurul său? Nici mie nu-mi mai păsa de a mea, dar o voiam pe a lui. M-am apropiat din nou de pat şi m-am aplecat, presându-mi buzele peste ale sale. Am rămas aşa câteva clipe, după care am ridicat capul.

                —  Te iubesc, i-am şoptit şi m-am întors cu spatele.

Am ieşit din dormitor, cu privirea aţintită spre el pentru a mă asigura că doarme. Geaca de piele era pe canapea şi, cu cea mai mare atenţie, am înşfăcat-o şi am luat cheile din buzunar. Am abandonat geaca pe canapea şi am plecat cu paşi mici spre uşă. Câteva secunde mai târziu, coboram în fugă scările, având o singură direcţie: libertatea. Libertate fizică, sufletească. Era încă întuneric afară, iar străzile erau pustii, aşa că am plecat pe jos.

Ştiam prea bine drumul, nu era prima oară când mergeam acolo. Ceva vibra puternic în mine, altceva înafară de inima ce părea să-mi iasă din piept. I-aş fi dat ocazia să o facă. Îmi era teamă, nu teama de moarte, ci teama de necunoscut. Îmi era frică de ceea ce urma să mă aştepte, dar preferam să risc. Nu rişti, nu câştigi. Era primul meu risc în viaţă, unul de maximă importanţă. Ştiam că el era acolo, dormea, în timp ce eu bântuiam străzile în căutarea... a ceva.

Urma să prind răsăritul. Am tras aer adânc în piept şi am închis ochii,continuând să merg în întuneric. Îi simţeam deja lipsa, dar aveam în mine ceva ce-i aparţinea. Era,oare, greşit ceea ce făceam? Era greşit să fug de el? Am scuturat din cap şi am început să fug. Mai aveam doar câteva minute, ştiam asta, cu toate că nu aveam niciun ceas. Mă apropiam de ieşire. Cu cât mergeam mai mult, cu atât lacrimile ce-mi înceţoşau ochii deveneau mai grele. Plângeam pentru el.

Viaţa era nedreaptă. Ne naştem, trăim, iubim,suferim şi murim. Oriunde privim în jurul nostru, vedem suferinţă. Suferinţă ascunsă de zâmbete, suferinţă amestecată cu lacrimi. De ce ne năşteam într-o astfel de lume? De nu trăiam în basme? Dacă viaţa mea ar fi fost un basm, ar fi fost unul tragic. Prinţul meu mi-ar fi pus capăt zilelor. Dar eu nu aveam un prinţ, aveam un demon. Unul venit tocmai din Infern, cu un singur scop în viaţă: să producă suferinţă. Îşi îndeplinise scopul, căci mă simţeam înecată, sufocată, scufundată în ea. Dar îmi iubeam demonul, aşa cum fiecare mamă îşi iubeşte copilul. Sau poate nu, iubirea noastră era mai frumoasă.

              Mai aveam doar câţiva paşi.

              Mai erau câteva secunde.

              Mai puteam suferi încă.

Apa fără margini se întindea în faţa mea, trimiţându-mi fiori de groază. Toata viaţa îmi fusese o frică teribilă de adâncime, de mare. Corpul mi-a fost zguduit de un tremur şi, pentru câteva secunde, m-am dezechilibrat. Am privit spre cer şi am zâmbit. Libertatea îmi curgea prin vene. Nu mai exista spaţiu, nu mai exista timp, eram doar eu. Şi eram liberă. Şi curând, liberă în ghearele morţii.

Mi-am şters lacrimile şi am privit în jos. Apa se izbea puternic de stânci, stânci ce m-ar fi sfâşiat în câteva clipe. Tremuram puternic, începea să-mi fie groază de ceea ce avea să se întâmple. Chiar urma, într-adevăr, să-mi găsesc sfârşitul? Totul se pierduse? O durere scurtă mă făcu să închid strâns ochii. Urma să murim amândoi. Urma să omor pe cineva. Eram o criminală.

Viaţa îmi trecea prin faţa ochilor. Alexander era lângă mine, mă privea şi îmi zâmbea încurajator. Voia să fac asta, voia să mor. Am întins mâna spre el, dar aceasta a trecut dincolo de corpul său. Era doar o iluzie? Călăul meu nu era aici, eram doar eu. Iar eu, la rândul meu, eram un călău pentru fiinţa ce creştea în mine. Fiinţă ce-i aparţinea lui, celui care m-a distrus.

Soarele răsărea, iar eu încă respiram. L-am privit preţ de câteva clipe, apoi privirea mi-a coborât din nou spre stânci. Ele reprezentau moartea mea. Ştergându-mi şi ultimele lacrimi de pe chip, am făcut doi paşi în faţă. Vârfurile pantofilor mei nu se mai aflau pe pământ. Eram la un pas de moarte, la propriu pe marginea prăpastiei. Am întins braţele, simţind vântul cum mă împingea înapoi. Era împotriva mea?

Am închis strâns ochii şi am înghiţit în sec. Golul din stomac era acolo, o voce din mintea mea îmi ţipa să fug. Dar nu am făcut-o, nu am fost o laşă, nu când eram atât de aproape. Imaginea lui mi-a apărut în minte, îmi zâmbea în continuare şi parcă îmi striga să mă arunc. Aveam încredere în el, mereu am avut. El îmi dorea sfârşitul, eu îi doream fericirea.

Cu un ultim suspin, m-am aruncat în gol.

_________

            Probabil v-aţi aşteptat la asta. Din nou, nu ştiu ce să spun. Cartea asta e un dezastru sau, mai degrabă, o tragedie. Oare sunt şi eu o criminală dacă îmi omor personajul? De data asta, moartea ei a fost ceva mai... altfel.

            Vreau să vă "aud" întrebările în legătură cu cartea. Ce nelămuriri aveţi? Şi nu, încă nu s-a terminat. Mai am de scris. :)