Never say never (VOL I FINALIZAT)

CAPITOLUL 2 - Amintire

EMMA

Zăresc mașinile lui Kate și Lucas la marginea pădurii și apăs pe claxon ca să îmi anunț prezența. Șatena zâmbește și pornește spre un drum de piatră prin pădure, urmându-l pe fratele ei. Am venit în pădurea asta de zeci de ori, dar nu am văzut drumul ăsta, cum era posibil? A fost aici dintotdeauna?

Am intrat în pădurea de la ieșirea din oraș cam de zece minute și ne cufundăm tot mai mult în adâncul ei. După alte câteva minute oprim mașinile în fața unor porți gigantice. Porțile se deschid, ia prima mașină care intră este a lui Luke, urmate de mașina mea și a lui Kate.

Mașina șatenului se oprește în fața unei clădiri, nu, a unei fortărețe gigantice. Nu am mai văzut așa ceva decât în filme. Pe acoperișul acesteia erau multe antene, la naiba, erau mai multe ca la NASA aici. Geamurile erau fumurii și pun pariu că erau antiglonț, tata era prea protector pentru a pune geamuri care să se spargă de la un singur glonț.

Erau mulți paznici, la toate intrările era câte unul și toți aveau câte o pușcă în mână, să fiu a naiba de nu recunosc modelul ăla, aș da orice să trag cu una dintre asta. Era o pușcă automată calibru 5,56 mm, un model clasic din 2012 cred, dar atât de mult îmi doream să țin o pușcă în mână. Tata nu m-a lăsat niciodată să trag cu pușca, doar cu revolverul și pistolul, dracu știa că-s lucruri diferite. Când le-am văzut am crezut că o să fie ușor. Dar când m-am văzut în fața faptului împlinit nu mai știam nici cum mă cheamă.

Mergeam des la poligon când era în viață. Zicea că e un hobby de-al lui, dar aparent și cu asta mințea. El doar voia să fiu pregătită pentru momentele când el n-avea să mai fie aici să mă protejeze și voia să fie sigur că o pot face singură. Și la dracu, chiar pot. Dacă mă chinui puțin pot să las lați doi bărbați deodată cu mâinile goale.

Am fost readusă la realitate de o voce de robot care a rostit cuvintele „Accesul este permis.". Pe asta nu am mai auzit-o, tata chiar avea grijă cu securitatea pe aici, cred că așa trebuia să-mi fac și eu acasă.

- Iubito, ești ok?

Mă întreabă Luke și abia acum observ că am rămas singuri. Unde naiba a plecat Kate?

- Da, sunt în regulă, doar mă uitam și eu pe aici.

- Data viitoare când vii aici doar pune-ți ochiul în fața scanerului și ușa se v-a deschide automat.

- Cum așa? Eu nu am mai fost aici, de ce e irisul meu în baza de date?

- Ai uitat că părinții tăi au creat asta?

Spune și arată cu degetul în jur. Are dreptate, dar totuși nu se putea rezolva doar cu o poză, trebuia ca eu să fiu prezentă ca să mă bage în baza de date a sistemului de securitate.

- Plus că, nu este nu este prima dată când vii aici.

- Nu-mi amintesc să fii venit aici vreodată.

- Ai fost aici, chiar foarte mult timp. Îți petreceai aici majoritatea timpului cu tatăl și mama ta. Asta înainte de incident..

- Ce incident?

Să fie oare vorba de accidentul meu cu bicicleta? Stai așa... dacă nu a fost accident cu bicicleta?

- Nu pot să-ți spun Emma. O să-ți afecteze creierul. Încă nu ți-a revenit memoria.

- Și dacă nu o să-mi revin niciodată? Ce-o să fac? O să stau cu lacunele astea toată viața?

- Îmi pare rău Emma, nu-ți pot spune mai mult de atât.

E de rău. Mi-a spus numele de două ori și îmi spune numele numai când e serios. Iar acum pare mai serios ca niciodată, mereu vor să pună memoria mea pe primul loc. Recent am fost la un alt control la neurolog și a fost o vizită dată dracu, mi-a spus că e posibil ca dacă încerc să mă forțez să-mi amintesc o să fie mai rău. Amintirile mă pot năvălii toate odată și pot chiar să intru din nou în comă sau chiar mai rău de atât.