Never say never (VOL I FINALIZAT)

CAPITOLUL 7 - El nu m-a iubit

EMMA

Aseară am adormit amândouă pe canapea înainte ca filmul să se termine și acum am o durere de spate de neimaginat. Kate încă doarme așa că eu sunt în bucătărie pregătind micul dejun. Am pregătit omletă cu bacon, asta ne făcea mama mai mereu când avea timp înainte să-i înceapă tura la spital. Îmi e atât de dor de diminețile împreună..

Kate intră în bucătărie cu o față somnoroasă și rostește foarte încet un:

- Neața

- Bună dimineața. Nu ai dormit bine?

- Chiar deloc, canapeaua aia e o durere în fund.

Zice și se trântește pe unul dintre scaunele de la masă.

- Doamne ce bine miroase. Ai făcut omletă?

- Mhm, cu bacon.

- Te iubesc, blondo. ți-am mai spus? zice cu un zâmbet mare pe față

- Și eu te iubesc, șateno. spun printre râsete

- Ce ai de gând să faci azi?

Mă întreabă când mă așez la masă și pun farfuriile în fața noastră.

- Păi mă gândeam să merg la sediu să văd clădirea, să mai cunosc lumea și să mă uit prin laptopul din birou. Crezi că Dylan ar fi dispus să mă ajute? Fișierele alea sunt securizate ca dracu și nu știu cum să le deschid.

Când îl aduc pe Dylan în discuție fața ei devine roșie. Să fie oare ceva între ei doi? Nu am să o întreb acum pentru că știu că v-a nega, dar nu scapă așa ușor.

- Ăm, da, cred că poate. Dă-i mesaj și vezi dacă vine.

- Am să-i dau.

Terminăm amândouă de mâncar și punem farfuriile în mașina de spălat vase. Kate pleacă acasă, iar eu rămân din nou singură. Decid să-i dau mesaj lui Dylan într-un final și să aflu dacă mă poate ajuta.

Eu: Bună, deranjez?

Dylan: Bună. Niciodat. Ce s-a întâmplat?

Eu: Am nevoie de ajutorul tău, crezi că mă poți ajuta?

Dylan: Sigur. Unde ne vedem?

Eu: La pădure. Știi tu.

Dylan: Ok, ne vedem în maxim 10 minute.

Eu: Perfect.

Nici nu aveam nevoie de mai mult, m-am schimbat repede și am coborât în garaj. Am ajuns la sediu în mai puțin de zece minute și am intrat în birou așteptând ca Dylan să apară.

Se aude un ciocănit puternic la ușă și strig un „Intră". Pe ușă intră chiar blondul de care aveam nevoie.

- Ia spune, cu ce te pot ajuta?

Mă întreabă în timp ce se așează pe scaunul din fața mea.

- Vreau să deschid niște fișiere de pe laptopul ăsta și sunt securizate, iar eu nu mă pricep să fac asta.

- Floare la ureche, dă-mi doar cinci minute.

- Ok.

Până termină Dylan cu laptopul am decis să mă mai holbez prin birou, dar nimic nu este chiar așa interesant. Caut prin sertarele biroului și găsesc doar foi cu acorduri între tata și clienți și multe alte chestii nefolositoare.

Ajung la ultimul sertar și când dau să-l deschid observ că-i închis cu cheia. La naiba acum unde găsesc eu cheia de la ei. Mă uit prin încăpere în încercarea de a găsi cheia, dar degeaba zici că e băgată în pământ. Asta e! Pământ! Scanez încă o dată încăperea, observ planta din colțul camerei și îmi bag mâinile în pământ ca să caut cheia.