Never say never (VOL I FINALIZAT)

CAPITOLUL 49 - Elliot și secretele familei Rose

EMMA

Nu-mi amintesc foarte multe din ziua asta, dar simt capul cum îmi vâjâie puternic, iar corpul meu e slăbit. Nu știu ce mi-a injectat turcul ăla afurisit, dar corpul meu mai vrea și mă simt din ce în ce mai rău dacă nu primesc.

Până acum am primit trei doze la câte două ore fiecare. Au trecut patru ore de la ultima doză și simt nevoia de următoarea, drogul ăsta e prea puternic. Trebuie să mă resemnez, probabil am să mor aici.

Nu-mi fac speranțe că prietenii mei mă vor găsii, dacă nu au făcut-o până acum probabil nu o vor face mai târziu. Iar dacă o vor face, va fi prea târziu pentru a mă putea salva. Încă câteva doze din acest drog și am să-mi iau rămas bun de la viață.

Toate momentele frumoase pe care le-am trăit alături de cele mai minunate persoane vor rămâne istorie. Am să fiu doar o amintire în gândurile lor, iar la puțin timp după moartea mea or să mă uite și or să treacă peste.

Oare chiar asta să fie ultima mea zi în viață? Am să mor în camera asta mizerabilă? Am să mor din cauza unei supradoze, iar nimeni nu va putea face nimic. Aici am să-mi găsesc sfârșitul. Dar măcar am să fiu lângă părinții mei, am să-mi găsesc liniștea lângă ei.

Aș fi preferat un glonț în cap sau inimă decât să mor așa. E dureros, corpul meu nu-mi mai ascultă comenzile, mă simt ca o legumă. Am fost drogată zilele astea cât nu am fost toată viața mea.

Îmi vedeam unii amici cum trăgeau din joint-uri, își injectau sau trăgeau pe nas prostiile astea, dar după ce am încercat să trag pe nas prima dată am jurat că nu o să mă mai ating de așa ceva până am să mor. Iar ironia sorții știți care e? Am să mor chiar din cauza lucrului de care am spus că nu am să mă ating până la moarte.

Ușa se deschide pentru a nu știu câta oară pe ziua de azi, iar pe ea intră un băiat șaten cu ochi albaștrii care seamănă perfect cu mama. Să fie el oare fratele meu?

- Elliot? întreb eu șoptit

- Bună surioară, îmi pare bine să te cunosc. spune afișând zâmbetul caracteristic tatei

Doamne, chiar e fratele meu. La naiba, e de partea dușmanului, Emma! Nu e fratele tău, e dușmanul tău.

- Nu pot spune același lucru Elliot.

- Numele meu e Demir Furkan, nu Elliot.

- Ești un Rose, ai înfățișarea mamei și zâmbetul tatei!

- Nu. Familia Rose a renunțat cu mult timp în urmă la mine. Chiar nu ți-a fost dor deloc de mine surioară?

- Nici măcar nu te-am cunoscut. Mi s-a spus că ai murit la naștere.

- Minciuni Emma. Știai de existența mea. Am avut grijă de tine încă de când erai în scutece. Aveam doar doi ani, dar Melinda mă punea să stau lângă surioara mea și să am grijă de ea.

Poftim? Ce tot spune?

- Te iubeau mai mult decât pe mine. Mereu au făcut-o, iar pe mine mă lăsau mereu deoparte pe motivul că eram mai mare și mă puteam descurca.

Nu poate fi adevărat.

- Când aveam patru ani jumătate ne-am mutat în New York, iar fix în ziua când împlineam cinci ani, Eren a atacat casa noastră și a vrut să ne omoare pe toți. Kent și Melinda te-au protejat pe tine, iar eu am rămas în urmă. Lui Eren i s-a făcut milă de mine și m-a luat sub aripa lui. Așa-zișii mei părinți nici nu m-au căutat, știam că se uită pe camerele de supraveghere și privesc cum dușmanul lor mă ia cu el, dar nu au făcut nimic. Și-au protejat copilul preferat, iar pe mine m-au lăsat cu el.