Never say never (VOL I FINALIZAT)

CAPITOLUL 35 - Eu și ploaia

EMMA

Am ridicat privirea spre porțile din fața mea pe care scria mare „Trinity Church Cemetery and Mausoleum". Cimitirul unde era îngropată familia mea sau cel puțin o parte din ea. Dacă toți anii am vorbit cu un mormânt gol, iar eu credeam că vorbesc cu fratele meu?

Îmi fac curaj și intru în cimitir, merg cu pași mici spre mormintele părinților mei, iar când ajung în fața lor simt nevoia să țip, să dau cu tot și toate de pământ. Dar în schimb mă prăbușesc plângând pe betonul rece.

- Mami, tati, nu vreau să mai trăiesc viața asta, mă doare. Chiar dacă prietenii mei sunt mereu lângă mine, tot nu e de ajuns. Îmi e tare dor de voi. Am mare nevoie de voi în momentul ăsta. Ce să fac? Cum să aflu dacă Demir este Elliot al nostru? Dacă răspunsul o să mă rănească mai tare?

Îmi strâng genunchii la piept și îmi șterg lacrimile cu mâneca hanoracului. Frigul începe să mă cuprindă din cauza betonului rece pe care stau, dar nu mă ridic. Sunt pierdută fără ei. Am încercat, jur că am încercat, dar fără ei nu o pot face.

- Oare ar fi mai bine să-i dau totul lui Eren? Dacă aș face asta ar mai durea atât?

Nu primesc niciun răspuns. La ce mă așteptam? Să iasă acum din mormânt și să-mi răspundă?

- Haide tati, ieși de unde ești și spune-mi că a fost totul o glumă. Spune-mi că nu asta e viața pe care trebuie să o trăiesc. Spune-mi că ești lângă mine și că totul o să fie bine. Nu vreau să mai trec singură prin asta.

În cimitir nu se mai auzeau decât hohotele mele de plâns și vântul care începuse să bată din ce în ce mai tare. Pe cer erau nori cenușii, ploaia se apropia, iar eu tot aici stăteam. Nu aveam de gând să plec, nu încă, nu mă simțeam pregătită.

- Vă rog..

Șoptesc încet încât abia mă aud.

- Ajutați-mă..

Picăturile de ploaie începeau să cadă din cer, iar ușor începea o furtună în adevăratul sens al cuvântului. Probabil aveam să răcesc după asta, dar puțin îmi pasă. Nu am terminat de vorbit cu ei.

- Vedeți? Până și cerul plânge odată cu mine..

Arătam ca o epavă, arunc o privire spre piatra funerară a fratelui meu și șoptesc:

- Ești aici, nu? Cu ei. Ai grijă de ei acolo sus, nu? Te rog nu mă rănii, te rog să fii aici și să nu fii alături de nenorocitul ăla..

Nu mă înțelegeți greșit. Îmi doresc ca fratele meu să fie în viață, dar nu-mi doresc să fie alături de turcul ăla blestemat care vrea să mă omoare.

Ploaia m-a udat până la piele, dar corpul meu nu era în stare să mai facă vreo mișcare, înghețase complet. Fiecare părticică din trupul meu tremura acum. Zăresc niște faruri la intrarea în cimitir și mă panichez, dar nici măcar pistolul nu-l pot scoate, am mâinile gheață.

Portiera mașinii se trântește puternic, iar silueta persoanei se apropie cu pași repezi de mine, având o umbrelă în mână. Când ajunge lângă mine văd chipul iubitului meu îngrijorat. Mă ia în brațe ținând umbrela deasupra noastră și mă ia în brațe, iar căldura brațelor sale în jurul meu mă ajută enorm acum.

- Iubito, ești înghețată toată! De ce nu ai plecat dacă ai văzut că a început ploaia?

- N-nu am p-putut.

Zic bâlbâit. Ochii lui se măresc când vorbesc și simt cum sunt luată pe sus, picăturile reci atingându-mă din nou.

- Mergem acasă. Fără comentarii. La naiba, nici să vorbești nu poți.