Never say never (VOL I FINALIZAT)

CAPITOLUL 6 - Mărturisiri

EMMA

Toată noaptea m-am gândit la străinul din club și la parfumul său, dar în același timp mă gândeam și la brunetul meu, oare și el mirosea la fel de bine? Stai așa, tocmai am zis brunetul meu? Ceva nu e bine, l-am văzut doar o singură dată și deja mi-a dat lumea peste cap, ce mi-a făcut de mă gândesc non-stop la el? Poate merge la același liceu cu noi, mi-ar plăcea să-l văd pe holurile liceului și să am timp să-l analizez mai bine... La dracu Emma. Ai un iubit, IUBIT!!! Așa e, Luke e iubitul meu și la el trebuia să mă gândesc așa, nu la niște băieți pe care e posibil să nu-i mai văd niciodată.

Când m-am trezit, Kate deja plecase și din nou am rămas singură. Mi-a lăsat doar un bilet pe frigider în care scria:

"Ne vedem mai târziu la cafenea nu uita să mă suni când te trezești, pupici!„

Mă gândesc foarte serios să mă mut în curând, casa asta e prea mare doar pentru mine și nu o să mă pot descurca singură cu curățenia într-o casă cu două etaje, dar totuși nu pot lăsa în urmă toate amintirile. Fiecare cameră are amintirea ei, biroul tatei e plin cu poze cu noi, acolo mă ținea în brațe și îmi explica cazurile sale de la muncă, sufrageria unde făceam toți trei bradul în fiecare an, bucătăria unde găteam mereu cu mama, nu pot să las totul și să plec.

Încep să plâng fără să-mi dau seama, iar atunci îmi amintesc de biroul tatei, ating temătoare clanța ușii și împing ușor de ea, nu am mai intrat aici de dinainte de accident, îmi era frică că dacă intru am să cedez psihic... Ating întrerupătorul, iar camera se luminează ușor datorită lămpilor. Biroul este exact la fel ca acum două luni, curat, organizat, și parfumat, exact cum l-a lăsat tata..

Teancurile de dosare unde avea toate cazurile nerezolvate îmi sare primul în ochi, dar altceva îmi atrage atenția de la el, un dosar roșu, îl iau în mână, iar când îl deschid observ diferite nume și poze lângă acestea, pe câțiva îi cunosc de la sediu, răsfoiesc dosarul și nu găsesc nimic interesant.

Las dosarul ăsta jos și scotocesc peste tot în căutarea numelui Eren Furkan, poate găsesc ceva despre el pe-aici pe undeva. Cred că mă învârt de zece minute prin birou și nu am găsit absolut nimic, ceva din bibliotecă îmi atrage atenția, era o carte pe care mi-o citea mereu tata și îmi amintesc când mi-a spus „ Dacă vreodată ești în impas sau ești în pericol, iar noi nu suntem lângă tine, caută cartea asta în bibliotecă, te va salva."

Am încercat să iau cartea de pe raftul bibliotecii, iar atunci raftul a început să se miște și să îmi apară în față o ușă exact ca cea de la sediu. M-am uitat peste tot în încercarea de a o deschide, iar apoi mi-am amintit de scanarea irisului, aici nu era așa, însă imediat cum am pus mâna pe ușă s-a auzit o voce de robot spunând „Amprentă acceptată, acces permis."

Casa asta începe să mă surprindă din ce în ce mai mult, trag de ușă pentru a o deschide, iar înăuntru era o cameră mare, frumos amenajată, pe peretele din dreapta era un dulap plin de arme și cartușe cu gloanțe pentru fiecare armă.

În stânga era un birou care era dezordonat, erau foi peste tot, pixuri aruncate și pe jos, pe ecranele calculatorului erau imagini de la camerele de supraveghere din casă și de afară, iar pe foile de pe birou era chiar numele pe care îl căutam Eren Furkan. Erau toate locațiile unde a fost în ultimii ani, iar ultima locație era New York, în data de treisprezece iunie, data morții părinților mei...

Puteam să jur că el e vinovatul, mama și tata l-au găsit, iar ei i-a omorât. Nenorocitul ăsta nu va scăpa așa ușor, am să merg la sediu și am să fac tot posibilul să îl găsesc, iar când va fi în fața mea, va simți aceeași durere pe care am simțit-o în ziua în care i-am pierdut. Mamă, tată, vă promit că am să vă răzbun, chiar dacă o să fie ultimul lucru pe care îl fac.