Capitolul 32

540 86 15
                                    

Primăvara e un anotimp foarte, foarte aiurea. În Egarthia, cel puțin. Plouă tot la câteva zile, mărunt și obositor, obligându-ne să rămânem în camere și să ne uităm cu jiind pe fereastră.

Nu c-ar fi prea multe de văzut afară- pământul e nămolos și umed, copacii sunt încă goi și dezolanți... dar cel puțin au început să răsară ghiocei sălbatici printre smocurile de iarbă, iar grădinarii pregătesc cu hărnicie rondurile de flori și serele pentru vara care vine.

- Te rog, putem să mergem până afară? întreabă Ildris pentru a mia oară, așezat la picioarele mele.

Las deoparte cartea pe care o citesc, indicând fereastra.

- Plouă.

- Aia nu-i ploaie! Abia se simte. Putem să ne luăm pelerine.

- Ildris, maică-ta n-o să mă ierte dacă te prinde vreun guturai.

- Îți promit că mă îmbrac gros și îmi iau cizme!! Numai zece minute, mătușă Zara!

Nu știu dacă am mai spus că Ildris are ochii mari și căprui ai Adei, și arată ca un cățeluș amărât lângă ușă.

Simt că-mi slăbește resistența.

- Ce vrei să faci afară?

- Să mă plimb. Putem merge să vedem schimbul gărzilor la ora zece.

Îmi mijește un zâmbet pe față.

- Aha! Ești obsedat de gărzi acum.

- Când o să fiu mare...

Mă pregătesc sufletește pentru noile planuri de viitor care se schimbă săptămânal.

- O să fac Stagiul Militar în Kazdin. Așa a spus tata.

Îl privesc surprinsă.

- Nu ești cam mic ca să-ți spună chestiile astea?

El clatină din cap mândru.

- Merg la detașamentul Cinci. Se numesc Lupii de Noapte.

- Știu.

- Ai fost în Kazdin, mătușă?

Dau din cap afirmativ.

- L-ai văzut pe Instructor? E mare și puternic ca un monstru?

Îmi vine să râd, în ciuda durerii care urcă la suprafață.

- Da. E mare și puternic, dar nu ca un monstru. E un Instructor bun.

Ildris mă privește cu interes.

- Știi cum îl cheamă?

Îmi adun ultimele fărâme de stăpânire.

- Îl cheamă Khalid.

Ildris rămâne câteva clipe în tăcere.

- Eu vreau să fiu mare și puternic și bun. 

- Sigur o să fii, Ildris.

Mă uit pe fereastră în ploaie, și gândul mă poartă departe, la munții albi și stâncoși ai Kadarei.

Mă întreb ce face el.

Poate e în Kadin, ținând o lecție nebunească în ploaie, cu apa șiroindu-i pe față, picurând din cârlionții lui uzi pe gât și pe umeri.

Sau poate e la Castel, în salonul care miroase a cărți și a piele, verificând registrele și organizând schimburile gărzilor.

Scott n-are dreptate.

Durerea nu se cicatrizează.

Sau poate trei luni nu sunt suficiente ca să-l uit... pentru că încă mă doare amintirea lui, ca o rană care refuză să se vindece. Luna asta e insuportabil de grea. E luna în care trebuia să vină cu Jacks...

PRINȚESA STRĂINĂ. Cronicile Pierduților Vol. 3Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum