LUPII DE NOAPTE. Cronicile Taberei Kazdin, vol. 1

Capitolul 3

O să trec de Podul Trierii.

Îmi repet asta de dimineață, de când a început nenorocita de ploaie care mă împiedică să văd la mai mult de doi pași în față.

Nu mai știu de câte ori m-am împiedicat și am sfârșit pe pietrele mâloase care străjuiesc poteca spre Tabără, dar mă ustură genunchii îngrozitor. Sunt murdară, udă și hămesită, iar partea cea mai grea nici n-a sosit încă.

Îmi desfac coada lungă și dezordonată, împletind-o din nou, cât mai strâns.

Am nevoie de toată vizibilitatea posibilă, așa că nu-mi permit luxul de a avea părul desprins.

Tata a spus să mi-l prind strâns la ceafă și să port o eșarfă în jurul capului atunci când traversez, ca să mă feresc pe cât posibil de vânt și de ploaie.

Am eșarfa în rucsac și sper că e încă uscată, altfel mi-am pierdut și avantajul ăsta.

Încă puțin, Poppy, încă puțin.

Trag aer în piept, ignorându-mi genunchii zdreliți și zgârieturile proaspete care mă ustură.

Astăzi e singura zi în care se poate intra în tabără, iar Kazdin nu așteaptă după nimeni.

🌑

De jos, Tăbăra e ca un soi de cetate imensă, cu ziduri uriașe, dincolo de care nu se zărește nimic.

Nu văd decât grupurile de recruți care urcă răzleț din toate părțile înaintând spre capătul podului, acolo unde ne așteaptă un bărbat înalt în uniformă argintie.

Îmi înfășor cu grijă eșarfa roșie în jurul feței lăsând la vedere doar ochii, și mă aliniez în șirul de recruți postat pe buza prăpastiei care ne desparte de Tabără.

Bărbatul în uniformă argintie trece prin fața noastră privindu-ne cu ochi critic. Arătăm cu toții la fel de jalnic: haine ude, murdărie, eșarfe trase peste gură și peste urechi.

- Numele meu este Vincinni! tună peste noi, acoperind răpăitul ploii. Așteptați semnalul de plecare și nu vă repeziți ca niște oi! Dacă ajungeți dincolo, vă veți înregistra la poartă menționând detașamentul ales, numele și vârsta.

Îl ascultăm cu toții foarte atenți.

- După cum vedeți, sub pod e o prăpastie. Și un râu, dacă sunteți curioși. Cei care cad se aleg cu membre rupte și leziuni craniene. Și moarte, dacă au ghinion.

Frumos discurs de încurajare.

- Dacă nu vă simțiți în stare, cărați-vă acasă cât mai este timp! Iar dacă nu vă cărați, asumați-vă consecințele!

Se pare că discursul se încheie în această notă foarte veselă, iar Comandantul Vincinni se îndreaptă cu pași mari spre pod, ridicând un fluier în aer.

Rămâne așa minute în șir, fără să sufle.

Nu înțeleg, așteaptă să plecăm a acasă, sau de ce nu dă semnalul?

Ploaia se întețește, iar fulgerele brăzdează cerul, luminând fețele ascunse de eșarfe ale celorlalți recruți.

Suntem atât de bine acoperiți încât mi-ar fi imposibil să-l recunosc chiar și pe tata dacă s-ar afla pe-aici. Pot doar să-mi dau seama după constituție că sunt mai mulți băieți decât fete, și că mă număr printre recruții scunzi, ceea ce e destul de jignitor.