LUPII DE NOAPTE. Cronicile Taberei Kazdin, vol. 1

Capitolul 19

Mă doare capul îngrozitor.

E frig.

Oare au uitat să facă focurile la Cazarmă?

De ce am ceva umed pe nas?

Mă uit în sus și mă dor ochii de la lumina albăstruie a cerului.

Stai, ce?

O, zeilor mari și SFINȚI!

Văd cerul.

Partea proastă nu-i asta, partea proastă e că VĂD CERUL FOARTE DEPARTE DEASUPRA MEA.

- Fir-ai tu să fii, Ildris Nasir!! strig în sus, holbându-mă în jur. Sper că tata te așteaptă jos să-ți taie gâtul!!

Sunt într-o groapă.

Oameni buni, sunt într-o groapă și văd cerul de deasupra ca un petec albastru și rotund. Și mă doare capul de parcă am primit un ciocan în ceafă.

Poate chiar am primit. Îl cred pe Ildris în stare să-mi dea un ciocan în cap de rămas-bun.

Înțeleg.

Toți bărbații chipeși și deștepți sunt nebuni. Cred că ăsta e felul în care natura compensează pentru celelalte calități.

Haide, Poppy, sus!

Mă ridic înțepenită și constat că mă doare și spatele, nu doar capul.

Tocmai se luminează afară, pentru că văd din ce în ce mai bine în jur. Și ninge. Picurii umezi de pe nasul meu sunt fulgi mari de zăpadă care mi se topesc pe piele.

Uuuuuffff.

Am lângă mine un rucsac rudimentar din pânză care zdrăngăne când îl trag mai aproape.

Îmi dau mănușile jos ca să pot face inventarul "bogățiilor" dinăuntru: un covrig, o batistă, o sticlă cu apă (sper), un pumn de cuie și frânghie.

Tot ce-mi doream de la viață.

Am nevoie de un foc.

În primul rând, înainte să văd cum ies din văgăuna asta, am nevoie de un foc, pentru că ninge tot mai abundent.

Abandonez rucsacul și mă ridic cu greutate, căutând bețe și frunze uscate pe fundul gropii în care m-am trezit.

Nu găsesc mare lucru, dar cred că sunt suficiente pentru un foculeț mic care să mă ferească de hipotermie în timp ce pun la cale un plan.

Îmi scot brățara grosolană de la mână și scot un cui. E mai greu decât cu briceagul, mult mai greu... dar continui să lovesc amnarul cu încăpățânare, până când scânteile sar ca o ploaie peste frunzele uscate, făcându-le să ardă.

Bun!

Acum trebuie să suflu.

Ah, ninsoare nenorocită!

Îmi scot căciula ca să protejez cu ea grămăjoara de frunze în timp ce suflu peste micile scântei de foc.

Vântul îmi întoarce fumul în ochi, în nas și în gură. Gâtul începe să mă ardă îngrozitor și îmi apar lacrimi în ochi.

Grozav. Misiunea merge grozav până acum.

În cele din urmă frunzele încep să sfârâie și să ardă. Îmi scutur mâinile mulțumită. Bine.

- Timpul pentru micul dejun! anunț cu voce tare, pe nimeni în special.

Mă așez pe jos lângă foc, trăgând rucsacul mai aproape.