LUPII DE NOAPTE. Cronicile Taberei Kazdin, vol. 1

Capitolul 13

Să nu porți multe haine.

Ce zeilor vrea să însemne asta?

Mă răsucesc în pat cuprinsă de agitație.

Încerc să-mi dau seama care ar fi locurile în care m-ar putea marca cel mai ușor.

Poate mâinile.

Mâinile sunt în regulă. Bărbații sărută mâinile femeilor tot timpul, nu-i vreo mare chestie.

Sau ceafa.

Nu, nu ceafa! Abia mi-am revenit după trucul din țarc. Nu vreau să mai simt vreodată gura lui Aldrich în apropiere de fața mea. Îmi dă niște senzații ciudate pe care n-am timp să le analizez.

Fruntea.

Fruntea e un loc sigur. Sau ar trebui să fie mai jos? Să fie la nivelul lupilor, de exemplu? Asta-i o prostie. Lupii au simțurile de șaisprezece ori mai ascuțite, așa a spus Ildris. Nu cred că-i relevant locul în care sunt marcată.

În orice caz, sper că nu vrea să mă omoare.

Pentru că ar fi o ocazie excelentă. Singuri, în subsolul Cazarmei, la miezul nopții. Nimeni nu știe că urmează să ne întâlnim. Ar fi ocazia perfectă să-mi facă de petrecanie.

Pe de altă parte, ar fi putut să mă omoare de multe ori dacă ar fi vrut. Sau poate jumătatea aia de lup din el vrea să se joace puțin cu mine înainte să-mi facă felul.

Bătăile grave care anunță miezul nopții îmi fac inima să sară de spaimă. Gata! Nu mai pot da înapoi. Trebuie să plec. Dacă mor, mor.

Mă cobor din pat în liniște, luându-mi halatul lung de pe marginea scaunului. Nici nu știu de ce mă deranjez să umblu încet, pentru că oricum fetele dorm de poți tăia lemne pe ele.

În Kazdin nimeni nu are somnul fin. Nu-l mai are, asta vreau să spun. După prima săptămână de treziri matinale și de antrenamente, nu te trezești nici dacă auzi monștri râcâind în ușa dormitorului.

Un singur cuvânt are puterea să te ridice din pat, ca prin magie: deșteptarea. În rest, nimic.

Când ies în coridor răceala pardoselii îmi trece prin șosetele subțiri înfiorându-mă. Îmi încordez auzul ca să prind sunetul înfundat de sub mine. O ușă care scârțâie. Aldrich e deja în bibliotecă.

Cobor cu încetineală scările de piatră, întrebându-mă dacă n-ar fi mai înțelept să fug înapoi în pat cât încă am timp.

De sub ușa bibliotecii se revarsă o lumină caldă și roșie, iar inima mea o ia la galop.

Du-te înapoi. Du-te înapoi. DU-TE ÎNAPOI !

Împing ușa cu grijă și intru doar de jumătate, rămânând prevăzătoare în prag.

Vederea lui Aldrich îmi scoate tot aerul din plămâni.

Nu l-am văzut niciodată așa. În pantaloni largi de noapte, cu bluza descheiată și cu părul căzut peste ochi, de parcă abia s-a trezit.

De fapt sunt singură că abia s-a trezit, pentru că vocea lui încă e răgușită de somn.

- Intră și încuie ușa, Grimaldi.

Toate semnalele de alarmă din capul meu încep să sune brusc.

- De ce s-să... încui?

El se întinde leneș pe fotoliu, închizând ochii.

- Vezi, asta-i problema cu tine. Din prima clipă în care intri emani atâta frică încât e imposibil să nu fii vânată.

Trântesc ușa în urma mea, ridicând bărbia jignită.