LUPII DE NOAPTE. Cronicile Taberei Kazdin, vol. 1

Capitolul 26

- Sunt mort. Sunt absolut, cu desăvârșire, MORT.

- N-ai nimic, Ildris. Ești doar puțin răcit.

- Nu. Sunt mort.

Îmi dau ochii peste cap a zecea oară pe ziua de azi.
Tocmai am aflat ce îl pune la pământ pe domnul Instructor cel mare și rău: o banală răceală pe care eu nici n-aș lua-o în considerare.

- Uite, a sosit ceaiul tău cu lămâie. Vrei să ți-l aduc la pat?

- Te rog! Și pune două lingurițe de miere.

Pregătesc cu conștiinciozitate cana imensă prin care plutesc felii de lămâie, și o duc pe noptieră lângă patul în care Ildris bolește văicărindu-se de azi dimineață.

Un nas roșu, ochi lăcrimoși și un pumn de batiste folosite sunt cele care întregesc peisajul vesel al zilei de azi.

- Ce vrei să cer pentru cină? îl întreb în timp ce aranjez pernele îmboțite de sub spatele lui.

- Ar trebui să mergi la Festival, Poppy. Mă descurc eu cu cina.

- Ți-am spus că nu merg azi! Mă cam doare piciorul, și oricum nu vreau să te las singur.

- Nu sunt un copil de cinci ani, știi?

- Nu? Pentru că fix așa te comporți.

- Poppy! spune el plângăreț, ceea ce îmi stârnește un hohot de râs.

- O să cer supă, continui eu. O supă cu multe legume, și friptură, ca să avem energie. Și salată...

- Da, da, cere salată în toiul iernii, se amuză Ildris. Unde crezi că ești, în Egarthia? Cel mult or să-ți dea un bol cu varza aia lor fermentată și îngrozitoare.

- Legumele fermentate sunt foarte bune pentru stomac. Am citit undeva...

- Bine, bine, lasă-mă! Cere ce vrei, da?

- Întotdeauna ești atât de morocănos, Ildris?

- Nu. Am și zile bune.

- Cam câte pe an?

- Câteva. Două-trei acolo. De ce te miri? L-ai văzut pe tata? Ți se pare un om foarte prietenos? Taică-tău ți se pare prietenos?

Ăsta e un argument foarte solid, așa că sunt nevoită să-i dau dreptate. Cred că în ambele noastre familii mamele suplinesc toată partea de socializare, pentru că tații... ei, tata e spion, iar taică-său e rege. Niciuna din meseriile astea nu-ți permite să fii tot cu gura până la urechi.

Cobor la bucătăria hanului ca să comand cina, ocazie cu care constat că nu mai e aproape nimeni la bucătărie. Presupun că eu și Ildris suntem singurele ființe vii din acest han care nu merg la Festival.

Dar chiar n-am niciun chef să-l întâlnesc pe Alex după ziua de ieri, iar de Aldrich nu mai vorbesc.

Sunt atât de furioasă pe Aldrich încât îmi vine să iau ceva și să sparg fiecare obiect de porțelan pe care îl găsesc, până când adun un munte de cioburi.

Și sunt chiar mai furioasă pe mine, pentru că niciodată nu am puterea să-l resping. Și pentru că îmi place atât de mult orice atingere a lui Aldrich, pe când cu Alex totul e... mediocru.

Când urc sus, Ildris e în aceeași poziție, învelit cu pătura și mototolind exasperat o altă batistă folosită.

- Am comandat! îl informez, în timp ce scot din sertar o alifie pentru arsuri.

Mă așez de cealaltă parte a patului, ridicându-mi cu grijă rochia. Pielea mea începe să se vindece, dar n-arată grozav.

- Pot să te întreb ceva, Ildris?