LUPII DE NOAPTE. Cronicile Taberei Kazdin, vol. 1

Capitolul 20

- Mă simt complet inutilă și o pacoste pe capul tău.

- În sfârșit îți dai seama că ești o pacoste, Grimaldi!

- Dacă ai fi drăguț ai spune că nu sunt.

Aldrich se oprește din lucru, ridicând privirea spre mine.

- Eu nu sunt drăguț.

- Ai putea să fii dacă ai vrea.

- Nu vreau.

Îmi vine să râd și nu știu de ce.

- Voi, kadarenii, toți sunteți la fel de mari și de răi?

- Lumea are nevoie de bărbați, Grimaldi.  Nu de momâi.

Ah. Tata ar fi complet de-acord cu această propoziție.

Îl privesc în tăcere cum curăță peștera de crengi și de pământ, eliberând locul din jurul focului.

E întuneric afară și flăcările se reflectă auriu pe pielea lui, dându-i o strălucire nefirească.

- Vom dormi aici, îmi explică pragmatic. Situația stă în felul următor: avem o singură haină și un singur pled. Vom pune pledul dedesubt, ca să nu dormim pe pământul gol, și ne vom acoperi cu haina mea.

-Vom... ăă... adică... dormim împreună?

- Nu ne putem încălzi altfel.

Dau din cap aprobator, întorcându-mi repede fața.

Gândul că o să dorm cu Aldrich îmi face tot corpul să pulseze de o spaimă delicioasă. Nu pot să-mi închipui o tortură mai mare decât să-i simt toată noaptea corpul cald și mare lipit de al meu. Dar vreau. Vreau să trec prin tortura asta, fără nicio problemă.

Nu cred că ar trebui să vreau, mă gândesc vinovată.

- Îmi pare rău că n-a mai fost timp pentru vânătoare. Ți-e foame?

Se așează lângă mine, răsuflând obosit.

- Nu. Mie îmi pare rău că am mâncat tot covrigul de dimineață...

- Zău, Poppy, instinctele tale de supraviețuire sunt zero.

- Am apă! îl informez în glumă. Putem să o încălzim la foc și să ne imaginăm că bem ceai.

- Sigur. Și eu am o alifie pentru răni. Putem să ne imaginăm că e cremă de vanilie.

Îmi place râsul lui Aldrich la nebunie. Mă face instantaneu să mă simt mai veselă și mai calmă.

- Ar trebui să ne culcăm, îmi spune după un timp. Dacă vrem să ajungem mâine la Ildris, trebuie să ne trezim devreme.

Îmi trece un fior călduț prin pântec.

- În regulă, domnule DeSilva.

- Piciorul tău e în regulă? Te mai doare?

- Da, dar nu chiar atât de rău. Cred că mi-a amorțit de la frigul de-afară.

- Ai grijă să nu-l lovești în timpul somnului, Poppy.

Se ridică în picioare, deschizându-și catarama de la curea.

Simt un incendiu întreg izbucnind sub pielea mea prin tot corpul.

Știam că are hainele umede și că le va da jos la un moment dat, dar...

Oh, zeilor mari.

Aldrich îmi prinde privirea chiar când pantalonii îi cad în josul picioarelor, lăsându-l doar în indispensabilii subțiri care i se mulează pe coapse.