Eşti fenomenală! (Finalizată)

5

Această remarcă mă face să îmi pun anumite semne de întrebare.

Cum adică îl conduce pe Bogdan? Cum este mama lui și cu ce ar putea să mă afecteze pe mine atitudinea ei?

-De ce te măriți cu el? mă întreabă Sergiu, asezandu-se pe scaun, incrucisandu-si bratele unul peste altul.

Mă așez și eu pe locul liber de lângă el și nu știu dacă sa-i răspund sau nu. Nu-mi place să stau de vorba cu el, însă mai devreme a fost atât de drăguț cu mine, încât pur și simplu, nu mă pot abține.

Nu merita sa fiu o scorpie, doar pentru ca el are "uneori spre intotdeauna" un aer de superioritate.

-Il iubesc, spun si brusc mi se pare cel mai penal raspuns pe care i l-as fi putut da.

Suna atat de sec si fara consistenta, incat imi vine sa-mi dau palme. Puteam sa spun ca este minunat, ca ma face fericita, ca este barbatul visurilor mele, ca avem planuri comune de viitor.... puteam sa spun orice, dar eu am ales calea cea mai usoara.

Ce dracu o mai insemna si asta. Auzi, il iubesc. Minunat, Sabina, mi-nu-nat!

-Hmm, nu pari prea convinsa.

-Ce te face sa crezi asta? intreb, ratoindu-ma la el.

-Poate pentru ca imi dau seama, ca o persoana care se afla in situatia ta, ar trebui sa radieze de fericire... iar acum, ca ma uit la tine... nu stiu ce sa zic.

-De unde stii cum ar trebui sa fiu? Ai fost la multe petreceri de logodna? intreb eu ranjind.

-Am fost. Am si avut una a mea. Dar nu despre petrecere in sine este vorba. Observ ca asta este mai degraba un priveghi. Matusa Carmen si-a bagat coada si cunoscand antecedentele ei, pot spune ca petrecerea este chiar una reusita.

-Doar nu vorbesti serios!?

-De ce nu? Facand abstractie de muzica si de faptul ca viitoarea mireasa este ignorata complet de catre invitati, chiar este un party in toata regula. Uite, si face un semn din cap catre sala unde toti invitatii isi luasera locurile dinainte alese, toata lumea s-a asezat cuminte la masa si isi asteapta supita. Zi si tu... nu este absolut minunat?

Imi dau seama abia acum ca el face misto de mine. Chiar am crezut ca poate fi serios si poate conduce un dialog civilizat. M-am inselat. Vreau sa ma ridic, insa asa cum ii este obiceiul ma prinde de mana.

-Nu ma lasa singur, mi-e frica sa nu ma manance vreun dinozaur.

-Da-mi drumul. Cred ca singurul dinozaur de aici esti tu, tiranozaurule*.

-Exista specia asta oare? Cu ce se hranesc?

-Cu nervii mei! Cu asta se hranesc! Crezi ca nu m-am prins ca faci misto de mine de jumatate de ora? De ce nu ma placi? Ce ti-am facut?

Aceste ultime intrebari cred ca l-au luat prin surpindere, sau cel putin asa cred, pentru ca ochii lui frumosi, verzi-albastri-caprui-mov, ca nu-mi dau seama inca ce culoare au, s-au deschis excesiv si ma privesc cu nedumerire.

Isi indreapta spatele si isi pune mainile pe masa. Se trage putin in fata, venind cat mai aproape de mine. Distanta dintre noi este ilegal de mica. Ii simt rasuflarea si ii pot inhala parfumul fara sa ma chinui. Chestia asta imi incleasteaza simturile si imi da o stare de agitatie. Cred ca pana si el isi da seama de asta, sau mai bine spus cred ca stie ce impact are asupra mea, asa ca profita. O face intentionat. Nesimtitul!

-Cine a spus ca nu te plac? ma intreaba, cu acelasi glas gajait care imi agita pur si simplu stomacul.

Nu stiu daca vi s-a intamplat vreodata ca vocea unui barbat sa va excite, insa eu in clipa asta, exact asa ma simt. Excitata. Mi-as dori sa-l aud spunandu-mi ca ma doreste, mi-as dori sa-l aud strigandu-mi numele...