Eşti fenomenală! (Finalizată)

26

Ies din cladire tarsaindu-mi picioarele. Plang pentru ca dintr-o data imi pare ca oricum era prea frumos sa fie adevarat. Sergiu era prea frumos sa fie adevarat. Merg pe strada fara sa fiu atenta la lumea din jur. Nu-mi pasa ca se holbeaza la mine si ma urmaresc cu privirea pana dispar din raza lor vizuala. Nu-mi mai pasa de nimic. Soneria telefonului ma face sa ma opresc in loc. Cotrobai in geanta si dupa ce privesc ecranul cateva secunde, il arunc inapoi la locul lui, continuandu-mi drumul. Nu stiu incotro ma indrept si nici unde vreau sa ajung, tot ce stiu este ca n-am nevoie acum de scuzele tatei. Probabil mama a realizat ca a facut o greseala ridicandu-mi mingea la fileu... sau mai bine de atat, poate Sergiu deja l-a sunat sa-i dea raportul. Acum imi vin in minte o gramada de lucruri. Cand a fost sincer si cand s-a prefacut? Ce au insemnat pentru el tachinarile si jocurile noastre? Ce a insemnat noaptea trecuta?

Furia creste in mine, astfel ca lacrimile mi se usuca pe obraji. Nu-mi mai vine sa plang ci mai degraba sa sparg vreo doua capete. Incep sa ma rog sa se ia cineva de mine pe strada ca sa pot sa ripostez. N-am mai folosit de mult ceea ce am invatat in patru ani de karate, dar n-ar fi inca timpul pierdut. La ce draci am, cred ca as fi in stare sa fiu un mic Jackie Chan.

Telefonul suna din nou, dar de aceasta data nu ma mai sinchisesc sa-l scot sa vad cine este. Nu stiu de cat timp merg, insa picioarele incep sa ma doara, semn ca papainoagele mele ce ar fi trebuit sa-mi faca cracii sexy si apetisanti ma lucreaza pe la spate.

Nu sunt singurele care ma lucreaza pe la spate.

Chipul tatei imi vine din nou in minte! Cum a putut sa fie atat de egoist? Cum a putut sa-mi faca asta??? Si ma intreb, oare a fost totul pentru pariu sau pentru ca intradevar credea ca Bogdan nu ma poate face fericita?

De fapt, nici nu mai conteaza. Este gresit in orice directie privesc. Ajung la intersectia dintre Diham si Potcoava. Pot sa fac stanga si sa o iau spre casa Ralucai... dar nu vreau. Nu vreau sa vad pe nimeni acum. Imi indrept pasii catre parc. "Parcul unde aseara m-am plimbat la bratul lui Sergiu." Simt cum imi vine sa vomit, dar pentru ca nu am mancat nimic, golul mi se poticneste in gat si incepe sa ma doara. Incerc sa respir adanc sa scap de gheara care ma tine si pentru ca nu reusesc, incep sa injur. Nu am avut habar ca stiu atat de multe injuraturi fara sa fiu nevoita sa ma repet. Ma asez pe prima banca aparuta in cale, chiar daca este la soare. In clipa asta nu ma mai deranjeaza ca razele lui imi fac ochii sa lacrimeze. Deja, lacrimeaza... oricum. Astept sa mi se mai diminueze durerea din piept si abia apoi imi scot telefonul din geanta. Nu stiu pe cine sunt mai suparata. Pe tata care m-a lucrat pe la spate sau pe Sergiu pentru ca m-a amagit si m-a facut sa ma indragostesc de el. Stiam eu ca-i prea frumos sa fie adevarat. Era mult prea perfect.

Formez numarul de telefon al lui Bogdan. Dupa cateva momente imi raspunde cu o voce parca abia trezita din somn. Ma uit la ceas si chiar ma mir ca a dormit atat de tarziu. Este trecut de doisprezece.

-Buna, zic cu un glas cat mai neutru.

Nu vreau sa-si dea seama ca am plans.

-Buna iubireee, raspunde el taraganat.

-Trebuia sa ne vedem la zece, spun incercand sa nu izbucnesc iarasi in plans.

-Stiu doar ca am fost prins cu ceva... azi noapte am ajuns tarziu acasa si apoi am dormit...

-Te-am sunat si mai devreme si mi-a raspuns o voce de femeie. Ai idee cine era? intreb jucand la cacialma, legandu-ma de ceea ce imi spusese mama.

-Aa...ah...a...

Se balbaie semn ca nu stie ce sa spuna. Incep sa zambesc pentru ca dintr-o data ma simt eliberata.

-Ai fost cu cineva, nu?