Eşti fenomenală! (Finalizată)

22

-Esti sigura ca nu ti-e racoare? Vremea asta este oarecum inselatoare. Ai vazut astazi, de dimineata a fost soare... iar acum pe seara, am zis ca o sa ploua. Nu vrei sa dau drumul la caldura?

"Am impresia ca de fapt el cauta un motiv sa porneasca incalzirea in masina. Lui ii e frig. Eu sunt incinsa de parca hainele mi-ar fi stat pe calorifer. "

-Nu mi-e frig, nu ma mai cocolosi, ii zic sorbind din paharul de suc caruia nu-i dadusem drumul din mana.

Nu sunt atenta la traseul ales de el si nici nu ma sinchisesc sa intreb. Imi dau seama insa ca suntem inca in cartier.

-Ai chef de o plimbare in parc?

-Nu e periculos? E cam intuneric, ii zic incet.

-Ti-e frica cu mine? ma intreaba el amuzat.

-Pai, nu neaparat cu tine, asa in general. E mai bine sa evitam parcurile pe timpul noptii, nu crezi?

-Nu, nu cred! Ai incredere in mine, imi spune luandu-mi mana in mana lui si strangand-o usor.

Parcheaza masina in spate la Gloria, chiar in fata la Mega Image, fix sub un felinar. Nu ma pot abtine sa nu comentez, asa ca incercand sa par cat mai serioasa ma intorc catre el.

-Deci pe mine ma duci in parc noaptea, dar masina ti-o lasi la lumina, ha? intreb tachinandu-l.

-Masina nu este sub protectia mea, tu da! Nu te mai plange, nu vei pati nimic, zice hihotind.

Coboram din masina amandoi in acelasi timp. Imi inchei minuscula jacheta si imi asez fusta. Sa o lungesc n-am cum, asa ca ma multumesc doar sa o indrept cat de cat.

Sergiu vine langa mine din cativa pasi. Isi intinde mana spre mine zambindu-mi degajat. Nu ezit decat o fractiune de secunda inainte sa imi inlantui degetele printre ale lui.

Nu este un gest chiar normal, stiu fara sa-mi spuna cineva, dar in acest moment chiar nu-mi pasa. Un vanticel nervos sufla discontinuu, fluturandu-mi parul in toate directiile. De cum intram pe aleea principala a parcului observ copacii poleiti cu frunze inverzite.

Privelistea de primavara tarzie a parcului, amestecata cu inflorirea verii plina de culori diverse, imi este imposibil de observat datorita intunericului care ma inconjoara. Strang mai bine mana lui Sergiu, si ma lipesc de umarul lui.

-Nu are de ce sa-ti fie frica, imi spune el de parca mi-ar citi gandurile.

-Stiu, doar ca e putin ciudat. N-am mai fost niciodata in parc noaptea.

-Niciodata?

Misc din cap in sens negativ.

-Uite... modul cum lumina lunii se joaca printre frunzele copacilor... imi da o stare de agitatie, zic incercand sa-l fac sa inteleaga ca nu prea suport intunericul.

-Depinde de ceea ce vrei sa-ti imaginezi. Fii atenta, imi zice aratand spre cer... daca vrei sa vezi ceva frumos, priveste in sus.

Ma uit la el cateva secunde apoi imi ridic ochii spre cer. Cateva stele razlete incercau sa-si arate maiestria printre norii adunati ici-colo ca intr un vals. Adierea vantului ii legana si ii plimba aratandu-si inca o data suprematia. Era un tablou frumos, pe care sunt sigura ca un fotograf profesionist si-ar fi dorit sa-l imortalizeze.

-Ce anotimp iti place? ma intreaba dupa cateva minute in care nici unul dintre noi nu a mai spus nimic.

-Vara. Iubesc caldura si soarele. Imi place sa ma las mangaiata de razele lui, spun cu insufletire in glas visand totodata la cei mai frumosi ani ai vietii mele de pana acum. Copilaria la malul marii.