Priviri. (Pauză)

Prolog.

Poate oare o antilopă captivă-n zbuciumul unui trecut obscur să cadă în mrejele de nedescifrat ale unui leu cu straie de miel?

Este posibil ca ea să se detaşeze de amintirile unei iubiri scufundate în întuneric pentru a cădea în capcana unui înger cu aripi negre? Imposibilul se preschimbă-n realitate.

Ea tânjeşte la uitarea clipelor private de libertate pe nedrept şi la refugiu, dar întâlnirea cu o umbră antropomorfă ce îi făcea inima să tresară în vibraţii tumultoase îi face fiinţa tot mai neputincioasă. Pentru el şi pentru fiinţa lui ascunsă în spatele unor vorbe în care ia chipul unui sfânt, ea reprezină doar o provocare. Un puzzle pe care doreşte a-l descifra. O altă victimă pe lista-i infinită. Inocenţa din privirea ei ascetă se omogenizează cu trufia ce sclipeşte în ochiii lui de smarald. Ceea ce nu ştiu ceilalţi este că inima de nepătruns a leului a putut iubi cândva, că aripile i-au fost colorate în negru de trecut. Lui i-a plăcut lumina. Odată.

Polul sud şi polul nord încearcă a-şi uni centrele într-un joc în care doar cel mai puternic câştigă. Va găsi ea puterea să reziste şarmului lui ce ştia c-o va subjuga? Va renunţa el la viaţa-i desfrânată, bine ascunsă în spatele unui tip şarmant, pentru o provocare transformată în amor? Îşi va putea lăsa trecutul înecat în minciuni ascuns în cufărul propriului-i suflet? Va realiza ea că singura-i salvare îi este cel care-a captivat-o?

Îşi va găsi ea consolarea în braţele trecutului care îi invadează prezentul? Va deveni leul atunci cu adevărat.. o fiară?

Într-o luptă perpetuă pentru propriul interes, îşi mai poate face loc şi iubirea?

Când negrul încearcă a acapara puritatea, totul se transformă-n gri. Risipirea lui reprezintă idealul. Înecul pare singura scăpare.