Priviri. (Pauză)

10. Priviri inopinate.

Minciunile grăite cu tact par mai reale decât adevărul însuşi, pentru că dragostea înseamnă orbire. Iar orbirea este de cele mai mule ori definitivă.

Aflată în parcul imens din centrul oraşului, am căutat să mă aşez pe singura bancă liberă, la umbra unui tei, pentru a-mi pune ordine în gânduri. Îmi apăreau în faţă toate evenimentele pe care le-am trăit de când am ieşit din închisoare dar, ironic, doar cele petrecute cu el. Prima dată când ochii mei au întâlnit privirea de smarald, prima dată când buclele au făcut cunoştinţă cu părul drept, ziua în care leul a întâlnit căprioara. Încă mă întrebam dacă mutarea lui în apartamentul blocului de vis-a-vis fusese doar o coincidenţă, dacă ieşise în ploaie când eu dansam în stradă din simplă întâmplare. Ziua de ieri în care m-am simţit cea mai idioată persoană de pe pământ îmi revenea în memorie.

În fiecare seară cu vocea lui repetându-mi-se în gânduri ca un radio defect, mă minţeam singură spunâdu-mi că îl urăsc. Dar scena de gelozie de aseară îmi dovedise exact contrariul. Eram ireparabil îndrăgostită de cel ce a tânjit să mă distrugă. Orgoliul nu îmi dădea însă posibilitatea de a-l ierta pentru că a profitat de neputinţa mea. Oricum el nu simţea nimic pur pentru mine, deci care-i poanta?

Frunze de tei cădeau pe bancă şi peste tot împrejur, declanşându-mi alergia pe care o uram. Şi totuşi, nu bătea vântul. Frunze peste frunze dansau lent în aer, căzând doar spre mine.

-Ce nai...un strănut mă îneacă.

-Sănătate! se auzi de undeva. De nicăieri.

-Mulţumesc! Ăh, stai aşa! Ce?

Mi-am ridicat privirea către crengile copacului, încercând să-mi dau seama de unde provenea sunetul. Un zâmbet mirific între două gropiţe adânci şedeau perfect sub o pătură de cârlionţi de culoarea ciocolatei. Harry.

-Omule, ţie chiar îţi plac înălţimile! Coboară până nu cazi peste mine!

-N-ar fi o idee rea.

I-am aruncat o privire ca unui monstru demn de dispreţ şi am observat cum buzele în formă de semicerc se strângeau într-o linie dreaptă. Nu mai zâmbea. Chipul i se întunecase.

-Mă dau jos imediat...a spus oftând.

O bubuitură puternică îmi umplu urechile în secunda următoare. Harry zăcea la baza trunchiului, fără să se mişte, amintindu-mi de noaptea în care Ed căzuse neputincios la pământ. Am alergat către el, ridicându-i capul pe picioarele mele. Părul său bogat îmi gâdila coapsele. Parcă dormind ca un nou-născut, îi puteam în sfârşit observa şi atinge trăsăturile perfecte.

-Harry! Harry, te rog, trezeşte-te!

Îi dădeam uşor cu palma peste obraz, sperând la o reacţie, oricât de mică. Pulsul îi zvâcnea în vena gâtului, deşi nu-l simţeam respirând şi nicio lovitură în zona capului nu se reliefa. Ar fi trebuit să-l las acolo, să zacă singur, pentru că asta merita. Ar fi trebuit să nici nu mă uit la el.

-Harry, mă poţi auzi?

Tăcere.

-Styles, de ce îmi faci asta întotdeauna? am ţipat într-un final, speriată de trupul ce-i devenea o statuie.

-Ca să îţi dovedesc că îţi pasă, spuse dintr-o dată, cu zâmbetul de-o frumuseţe extrapământeană.

-Nenorocitule! M-ai păcălit!, am spus, lovindu-l cu palma peste umăr. Nu vreau să te mai văd niciodată! I-am îndepărtat capul de pe picioare, vrând să mă ridic.

- Şi totuşi ai venit să vezi ce mi s-a-ntâmplat.

-Oamenii din parc mă văzuseră cu tine. Aş fi fost prima anchetată dacă din prostia ta, ai fi murit. De aceea m-am apropiat...am încercat să mă apăr.

-Da. De aceea! Îmi făcu cu ochiul într-un mod deloc inocent, în timp ce îşi scutura părul.

-De ce încă mai stau de vorbă cu tine?

-Pentru că mă iubeşti.

M-am întors din drum pentru a-i trimite o privire năucită.

-E în regulă, pentru că şi eu o fac, continuă pe un ton degajat.

-Atât de mult cât o iubeai şi pe blonda de aseară, presupun.

Începu să râdă puternic, mândru de influenţa pe care o avea asupra mea. Observă furia ce-mi ardea chipul şi mă făcea să respir tot mai greu.

-Primul moment de gelozie. M-aş putea obişnui cu asta. Îmi place. Cât despre Denisse...Oh,haide, Maddy! A fost doar o aventură.

-Şi eu sunt la fel, se pare.

-Exact.

Ultima lui vorbă mi se repetă în minte, pierzându-şi din intensitate pe parcurs. Cum am putut fi atât de idioată, din nou? Mi-am întors corpul la 180 de grade pentru a mă îndepărta de monstrul ce se ascundea sub trăsăturile fără de cusur. O prindere puternică de încheietura mâinii stângi mă răsuci inevitabil, lovindu-mă de abdomenul ce stătea în faţa mea ca un scut. Fruntea sa a interacţionat cu creştetul capului meu, fiind astfel în stare să ne simţim respiraţia unul celuilalt. Îi auzeam bătăile inimii într-un ritm simfonic.

Cântecul meu de leagăn revenise.

Îşi înfipse degetele în şoldul meu în timp ce îmi scana chipul.

-Dar tu vei fi aventura fără de final.