Priviri. (Pauză)

9. Priviri perplexe.

Fiinţele se lasă distruse de cei pe care i-au crezut salvatori în speranţa că vor avea parte de fericire în timpul torturii. Dar ''fericire'' şi ''tortură'' nu se pot găsi în aceeaşi frază. Aşa cum un leu nu va renunţa la delectarea cu pulpele unei căprioare în schimbul atingerilor ei.

''Maddy, îmi pare nespus de rău pentru ce s-a întâmplat ieri. M-am lăsat condus de impulsuri şi...n-am mai fost eu. Ăla nu eram eu, crede-mă! Sper că mă vei putea ierta într-un final...

Harry.''

Bucata de hârtie se mototoli în pumnul meu după ce se subţiase deja din cauza lacrimilor transparente ce o străpunseseră. Am aruncat sfera albă formată în colţul de lângă uşă pentru a mă putea trânti pe pat.

Edward, de ce nu eşti aici ca să mă protejezi, ca să îmi spui iar că totul va fi bine şi să mă săruţi pe frunte? De ce ai plecat când aveam cea mai mare nevoie de cântecul de leagăn preferat? De ritmul bătăilor inimii tale...I-ai dat cumva glasul tău lui Harry? Te-ai reîncarnat în trupului lui? Nu. Sigur că nu. Tu nu mi-ai face niciun rău. Tu nu te-ai juca cu mine. Aşa-i, Ed? Aşa-i?

Cearceaful de sub mine nu mai era întins pe de-a lungul patului, ci prins în pumnii mei ce îi creaseră numeroase dungi inestetice. M-am ridicat, împiedicându-mă în cele două picioare stângi pentru a fi mai apoape de fereastră. Am îndepărtat doar o mică porţiune din draperie, pentru a-mi strecura un ochi afară. Doamne, te rog să nu fie cumva şi el la fereastră!

Nu era.

Am răsuflat uşurată, după care am tras perdeaua în totalitate spre dreapta. Mi-am plecat capul pentru a-mi aranja puţin părul, doar cu ajutorul mâinilor. Dar atunci...

Atunci am văzut...

Două siluete subţiri intrau grăbite în blocul de vis-a-vis. Un corp feminin, înalt, cu fire lungi de păr de culoarea soarelui mergea alături de un individ îmbrăcat în negru ce îşi păstra mâna nemişcată pe fundul ei. În ochii lui se citea setea pe care o văzusem cu o seară înainte în ochii verzi ai creţului de vis-a-vis.

-Harry! am strigat fără să vreau.

Am tras perdeaua imediat, sperând ca nu cumva să fi ridicat privirea spre fereastra mea, la auzul numelui său sau, cel mai bine, să nu fi auzit deloc.

- Fată proastă! Ar fi trebuit să ştiu! am început a striga la mine însămi, învinovăţându-mă de propriile sentimente. Dacă am crezut vreodată că Harry e un nenorocit, atunci acum sunt convinsă de asta.

Nu realizasem când am început să-mi trag cu putere de firele de păr - ce vină aveau ele? - şi nu îmi dădusem seama că eram pe podea.

- Ce-a fost în capul tău, Maddy? Credeai că se va uita la tine? Vroiai să se uite la tine? o voce în capul meu îmi striga, înnebunindu-mă. De ce plângi acum? A încercat să te violeze şi tu plângi pentru că l-ai văzut cu alta?

Ceea ce nu înţelegeam este motivul pentru care mă consumam. Numai o fată îndrăgostită s-ar prăbuşi pe parchetul rece, plângând, la vederea persoanei iubite în compania altcuiva. Dar nu puteam fi îndrăgostită de el. Era un străin şi pe deasupra, a reuşit să-mi facă mai mult rău într-un timp atât de scurt decât orice altă persoană. Ce se întâmplă cu mine?

- A încercat să te distrugă, fato! spunea pierzându-se în ecouri vocea enervantă din mintea mea bulversată.

- Ştiu. Pleacă! am răspuns ţipând.

- O să te distrugă! O să fii distrusă, Mad...

-Pleacă! am strigat dintr-o dată, realizând că sunt singură în camera ce părea mult prea mare acum.

Ţipete şi mai puternice mi se făceau auzite din apartamentul vecin.

- Oh, Harry! se auzea în repetate rânduri din gura blondei.

Alte sunete însoţite de gâfâituri grele îmi copleşeau fiinţa, determinându-mă să-mi acopăr urechile cu palmele slăbite. Ar fi putut măcar închide fereastra...

Dar dacă...dar dacă ea se afla în situaţia mea din ziua precedentă? Era posibil ca şi ea să fie o victimă în faţa impulsivităţii lui Haro...Harry? Nu-l puteam lăsa s-o distrugă. Mi-aş fi dorit ca ieri, cineva să mă salveze din mâinile lui dar azi, se pare că pot eu salva pe cineva. Doar gândul că fata aceea ar fi căzut pradă şarmului lui Harry mă înfiora.

M-am trezit în faţa apartamentului său, neştiind dacă ar trebui să deschid sau nu. Ce aveam să le spun? Să mă arunc asupra lui şi să îi spun ei să plece cât mai poate? Aş fi rămas singură în camera lui, neputincioasă în faţa vorbelor sale încâlcite şi comportamentului lui atât de instabil. Aş fi arătat atât de patetic, dar măcar aş fi avut conştiinţa curată.

-Harry, nu, oh... , se auzi din spatele uşii.

Acum ori niciodată. Inocenţa unei fete poate fi distrusă dacă nu acţionez cât mai repede, gândesc. Mi-era într-un fel ruşine şi chiar m-am gândit să merg înapoi şi să-mi văd de propria viaţă. Dar nu. Nu şi când puteam face ceva.

Am împins în uşă cu toată puterea, deschizând-o la maxim. Gura mea se deschise larg la vederea trupurilor lor goale, acoperite de un cearşaf alb de la abdomen în jos. Feţele lor uimite mă străpungeau. În timp ce Harry îşi afişa un zâmbet năucitor, muşcându-şi buza inferioară, blonda rămăsese neutră. Inima mea părea că vrea să iasă din piept şi să alerge până îm China şi înapoi.

- Tu cine eşti, scumpo? mi se adresă ea, zâmbindu-mi ticălos. Inocenţa la care mă aşteptam din partea ei nu se zărea nicăieri.

-Ăh ,eu...Nu. Ăh...

Mă simţeam ca o idioată, întrerupându-i din fapta ce le crea plăcere amândurora. Rămăsesem împietrită, neştiind ce ar trebui să fac. Luciditatea mea era nicăieri. Harry îşi mută piciorul stâng, astfel încât să nu mai stea deasupra ei.

- Vrei să ni te alături? continuă tipa care nu nu se afla în pericol aşa cum credeam, trăgând cu dinţii de propriul deget arătător.

- Nu, eu... Scuzaţi-mă! Am vrut doar...

Am închis uşa care făcu un zgomot iritant, în timp ce paşii mei se pierdeau pe coridorul întunecat. Lacrimile îmi erau smulse de pe chip de vântul ce mă ţintea când i-am părăsit blocul. Nu puteam să cred că am făcut asta. Îmi şi imaginez plăcerea din sufletul lui Harry când m-a văzut aşa. Probabil credea că sunt geloasă. Dar nu sunt.

Nu sunt, nu-i aşa?

- Fată proastă! Te aşteptai să salvezi pe cineva? Salvează-te pe tine mai întâi!