Priviri. (Pauză)

7. Priviri spre pământ.

Iubirea este ca un roller coster antic. Jocul periculos în care ştii că nu trebuie să te aventurezi pentru că te va pune la pământ. Totul ţine de rezistenţă. Rezistenţa fiarelor sau rezistenţa propriei raţiuni. Depinde care are longevitate.

-Ursuleţ, deschide!

Harry. Din nou.

Din vocea lui apăsată am intuit zâmbetul îndelung ce-i acapara chipul. Era din nou lipit de tocul ciocolatiu al uşii în care se camuflau buclele-i dezordonate. Nu i-am putut zări privirea datorită ochelarilor negri ce-i întunecau trăsăturile dar i-am simţit respiraţia pe gâtu-mi dezgolit când îşi apăsă buzele pe obrazul meu stâng. Gestul copleşitor îmi făcu pielea să tresară brusc şi mi-am închis ochii instantaneu. Nu mă aşteptam la un astfel de salut şi nici la acest răspuns din partea mea.

Îşi dezvălui maxilarul sclipitor într-un zâmbet scurt, apoi îşi muşcă buza inferioară. Leul îşi începu deja dominaţia asupra căprioarei. Mi-a cuprins talia, lipindu-şi partea dreaptă de trupul meu în timp ce mă scotea afară din bloc.

-Unde mergem? am întrebat sfios.

- În paradis. Îşi depărtă mâinile de corp, ducându-le paralel cu pământul, de parcă ar încerca să-mi arate un peisaj ce l-a impresionat.

-Harry, vorbesc serios.

-Şi eu. Sunt cu tine. Deci sunt în paradis.

I-am aruncat o privire fulgerătoare care îi aduse un zâmbet sfârşit cu un chicot de copil inocent. Întreaga faţă i se lumină. Parcă sclipea. Nu asta vroiam. Sau da?

-La cinema, Rose.

-Rose?

-Titanic. Sper că îţi place. Bucuria de pe chip îmi făcea inima să tresalte.

Maddy, încetează! Vocea din interiorul minţii mele mă înnebunea.

-Aşa cum îţi place ţie să te joci cu mine.

-Un copil se joacă întotdeauna cu jucăria ce-i aparţine.

Dintr-o dată mă înspăimânta. Ochelarii ce-i îndepărtase îmi prezentau o privire dubioasă iar zâmbetul nu-i mai era pur. Palma dreaptă i se încleştă într-un pumn şi simţeam că îşi străpunge pielea cu propriile-i unghii.

-Ai spus ceea ce cred eu că ai spus?

Mă cutremur la auzul râsului ce îi face gropiţele să se adâncească în obrajii roşiatici. Sunetul înalt se răspândi în cotlonul întunecat de la marginea unui bloc pe lângă care tocmai treceam. Inima mi-a luat-o razna şi, ajunsă în gât, îmi bloca răsuflarea, reuşind doar să scot nişte gâfâituri înfundate.

-Câţi tipi te-au avut până acum? m-a întrebat de parcă propoziţia tocmai rostită era absolut normală.

-Poftim?

-Scuze. Câţi iubiţi ai avut?

-Unul. Primul şi singurul.

-Până acum. Rânji, fixându-mă cu ochii-i de cristal ce trimita reflexii. Edward? mă întrebă el cu privirea aţintită pe proprii paşi.

-De unde ştii? Pupilele mi se dilatară excesiv şi îngheţară.

-Ţi-am mai spus. Toţi cei care am fost la evenimentul de caritate am fost informaţi cu privire la povestea ta. Te-ai lăsat?

-De ce să mă las?

- Trafic de droguri. Ridică din sprâncene de două ori şi îşi muşcă buza din nou, relaxându-şi muşchii spatelui.

-Nici măcar n-am văzut droguri vreodată.

-Ba sigur că ai văzut. Doar mă ai în faţă.

Faţa mi se schimonosi în încruntări continue şi mi-am rotit ochii, încercând să par plictisită de vorbele-i încurcate.

-Haide, ursuleţ! Nu trebuie să te fereşti de mine. Îmi plac tipele rele.

-Nu sunt rea. Sau nu vreau să fiu... Tristeţea îmi acapară chipul pe care l-am plecat involuntar către pământ. Jocul paşilor îmi hipnotizau irişii ce nu mai ştiau încotro să se fixeze.

-Eşti bine? Chpul i se aplecă puţin, astfel încât să-mi poată întâlni privirea.

-Da. Hai să ne grăbim! Nu vreau să întârziem.

Vocea-mi era încă mohorâtă iar liniştea ce ne-a însoţit pe restul drumului crea un disconfort între trupurile noastre aplecate cu privirile spre paşii ce se coordonau fără voinţa noastră. Îşi mai îndrepta din când în când ochii spre mine. Speram să nu spună nimic până nu ajungem la destinaţie. N-o făcea. Ezita de fiecare dată cu un zâmbet şters ce i se pierdea alene.

CINEMATOGRAF ÎNCHIS DATORITĂ UNEI PROBLEME TEHNICE.

NE PARE RĂU ŞI SPERĂM SĂ REVENIM CÂT DE CURÂND POSIBIL.

Am închis ochii şi mi-am lăsat capul să se sprijine de unul din parii masivi de la intrare. Cu greu mi-am stăpânit lacrimile ce mă înecau datorită frustrării ce-o simţeam prin tot corpul. Ăsta a fost norocul pe care l-am avut întotdeauna.

-Super! am şoptit uşor, fără vlagă.

-Oh, Maddy! Nu te întrista! Jack al tău este încă aici. Se apropie de mine blând, îndepărtându-mi o şuviţă subţire de păr ce-mi întuneca chipul. I-am zărit buzele pline şi trandafirii tot mai aproape de ale mele şi ochii închizându-i-se tot mai mult.

-Încetează! Încetează cu tot! Încetează să te mai joci cu inima mea!

-E în regulă dacă mă joc doar cu jumătate. Cealaltă jumătate îmi aparţine deja.

Ignorant. Era aşa ignorant.

Adrenalina îmi crescu în artere iar obrajii mi se îmbujorară considerabil. L-am împins departe de mine, punându-mi toată forţa în braţe pentru a putea interacţiona cu pieptul său şi am început să alerg spre cărarea ce se arăta întunecată spre drepta. Era deja a două oară când încercam să fug , să mă îndepărtez de el. Mă întreb cum se simţea. I-am auzit paşii rapizi - mult mai rapizi decât ai mei - în spatele meu.

-Maddy, stai! Maddy, te îndrepţi spre...

Nu-l mai auzeam iar paşii mei se împleticeau continuu, aşteptându-mă să mă prăbuşesc din minut în minut. Plămânii nu mai rezistau, gâfâind tot mai alert iar peisajul din faţa mea se înceţoşa pe măsură ce înaintam. Vedeam doar nişte pomi ce păreau că urcă spre cer iar strigătele ascuţite ce-mi răsunau în urechi mă înfiorau. Am alunecat pe un buchet de frunze umede şi m-am rostogolit de două ori. Întuneric.