Priviri. (Pauză)

22. Priviri tensionate.

Neștiind ce ar trebui să fac, am deschis ușa rapid, lăsându-l să pătrundă înăuntru. A încuiat-o imediat la loc, fără măcar a se uita la mine și s-a lipit cu spatele de perete, respirând greu, cu ochii închiși și gura întredeschisă. Rămăsesem complet înghețată, privindu-i trăsăturile care îmi lipsiseră atât de mult. Aș fi zis ceva, mai ales că aveam atâtea întrebări să-i pun, dar cuvintele pur și simplu mi se opreau în gât. Liniștea era inconfortabilă cât în cameră se auzeau doar respirațiile lui grele.

-Mulțumesc! spuse dintr-odată printre gâfâituri. Își deschise ochii, în sfârșit, trimițându-mi un zâmbet cald. Era complet uşurat acum, poate pentru că se simţea în siguranţă.

-E...e în regulă, am reușit să îngân. Ce ți s-a întâmplat?

-Nu contează, Maddy. Doar lasă-mă să mai rămân câteva minute până vor pleca.

-Vor pleca? Cine să plece?

S-a depărtat de perete, pornind către fereastră, fără să mă privească. Era cu spatele către mine, semn că n-avea să-mi răspundă. Îşi îndesă mâinile în buzunare, complet nemişcat, ca o statuie.

-Harry, am dreptul să știu!

-Nu mai spune! De ce? Tonul vocii îi era distant. Mă irita.

Ar fi trebuit să nu-i deschid. De ce am făcut-o?

-Ești în apartamentul meu. Și trebuie să știu de ce.

-Știi deja prea multe despre mine.

-Trebuie să știu și asta, am spus mai tare decât am intenționat.

Se întoarse în sfârșit, pentru ca privirea lui rece s-o întâlnească pe a mea. Oftă, rotindu-şi ochii şi începu să vorbească plictisit.

-O mai ții minte pe Denisse?

Cum aș putea s-o uit? Tipa blondă pe care am încercat s-o salvez de la un fals viol. Gândul la plăcerea pe care i-o crea lui Harry mă făcea să-mi străpung pielea palmei cu propriile unghii.

-Da, am răspuns simplu.

-Se pare că târfa aia voia mai mult decât o noapte. Păi, n-o condamn. Nici eu nu m-aș sătura de asta.

Își depărtă mâinile de corp pentru a-mi arăta ''asta'', pentru a-mi arăta...păi, corpul său, presupun. Este așa de îngâmfat! Îl urăsc când este atât de sigur pe el, ca și cum totul i se cuvine. Da, da, sigur! îmi striga o voce în minte, pe care încercam s-o ignor. Sigur că nu-l uram.

-Cum nu am acceptat, a pus vreo trei matahale să-mi strâmbe mutra. I-am ademenit aici; n-aveam altundeva unde să mă duc.

-De unde știai că îți voi deschide?

-Nu știam. Speram, doar.

S-a așezat pe fotoliul maroniu din colț, privindu-și degetele cu care se juca, împletindu-le. Iar era linişte. O linişte tensionată, inconfortabilă. M-am aşezat pe colţul patului, privind nicăieri.

-De ce nu ai vrut să fii cu Denisse?

Gândul că o refuzase mă făcea să sar în sus de bucurie, dar stiam cu câte altele a mai fost și cu câte altele va mai fi și cu câte a ...

-O noapte, știi doar, mi-a întrerupt gândurile.

Cuvintele lui îmi făceau pieptul să-mi trimită dureri prin tot corpul. De ce idioata din mine se aștepta la altceva? O noapte. Desigur. Ăsta este băiatul pentru care eu am băut trei nopți la rând. Ăsta e Harry. Iarăşi îmi confirmase că iluziile mele erau nefondate.