Priviri. (Pauză)

11. Priviri jenate.

Cădem pe nesimțite în mrejele impulsivității, ignorând consecințele propriilor cugetări, cu speranța că deciziile nepotrivite vor alcătui cele mai mirifice povești despre noi, ca ființe umane.

 După incidentul de săptămâna trecută din parc, în care am luat-o la fugă - pentru a treia oară - în dorința de a mă îndepărta de Harry, privirile noastre nu s-au mai întâlnit. Eram, într-un anumit fel, mai liberă, deși subconștientul meu dorea să-i mai audă vocea adâncă și să-i vadă buzele ce iau forma unui cerc în timp ce vorbește. Dar eu nu vroiam asta.

O durere de stomac teribilă îmi făcu trăsăturile feței să deformeze pentru o secundă. Mă simțeam de parcă intestinele mele luaseră lungi cursuri de arte marțiale. Și atunci...Atunci mi-am dat seama, de fapt, de cauză.

Menstruația.

-La naiba! S-a terminat cu pantalonii mei preferați. Mi-am apăsat cu putere maxilarul de sus peste cel de jos din cauza frustrării, în timp ce brațele mi se încolăciseră în jurul taliei. Absorbantele. Unde-mi sunt absorbantele?

Deși mâinile-mi căutau haotic prin fiecare sertar, pachetul pe care doream să-l văd nu părea să se arate. Adrenalina îmi crescu prin vene, nerăbdătoare să găsesc ceea ce căutam.

-Super! Pumnul mi se încleștase deja și-mi simțeam unghiile cum îmi străpung pielea palmei. Cum o să ies în halul ăsta? Probabil cu vreo cinci perechi de lenjerie și încă atâtea de pantaloni. Nu cred că s-ar fi observat până ajungeam la cel mai apropiat magazin, care era la o distanță de trei străzi de la blocul meu. Nu. Ieșitul nu era o soluție. Tot ce puteam să fac era să sun pe cineva. Pe cine? Nu era ca și cum aș fi avut vreo prietenă căreia să nu-mi fie rușine să-i spun să mă ajute cu asta.

Singura persoană pe care o știam aici era...era...

Harry.

-Prefer să stau toată săptămâna sub duș, am argumentat de una singură. Deși mă simt tot mai murdară. Și inconfortabil. Și dezgustată de mine însămi. Ah! Crampele abdominale îmi schimonoseau chipul.

După vreo cinci minute de mers de colo-colo prin cameră, țineam telefonul strâns în palma dreaptă. Tastasem deja jumătate din numărul pe care mi-l aruncase pe fereastră acum ceva timp. "Ștergere". Da. Am început să tastez din nou. "Apelare". Pe de-o parte mi-aș fi dorit să nu răspundă, dar aveam așa mare nevoie de...

-Deci, la cât sunt în fața apartamentului tău? se auzi vocea de la capătul firului.

-Ce? De unde știai că sunt eu? Și nu, nu te-am sunat pentru vreo întâlnire, am răspuns cu o oarecare tentă de indignare.

-Oh, Maddy? N-am știut că tu ești. Se pare că cineva s-a decis să folosească în sfârșit numărul meu. Ei, mai bine mai târziu decât niciodată. 

-Harry, ăh, am mare nevoie de o favoare, am reușit să rostesc încet, printre bâlbâituri.

-Orice pentru tine.

-Uite, dacă te-aș ruga să-mi cumperi ceva, ai face-o? Ți-aș da banii imediat, cu siguranță și....Deja nu mai puteam să vorbesc coerent din cauza căldurii ce îmi invadase trupul.

-Mă așteptam la un altfel de favor. Dar e un început și ăsta. Ce să iau mai exact?

-Ăh, păi...știi...

-Ai de gând să îmi și spui? Sau ar trebui să ghicesc? Pentru că eu am deja în gând ce o să cumpăr înainte să vin la tine. Un râs puternic se auzi de la capătul firului și îmi puteam imagina gândurile ce îi străbăteau mintea.