Priviri. (Pauză)

21. Priviri şocate.

M-am trezit cu o durere de cap insuportabilă, în pat, sub un cearceaf alb, pătat într-un colț de roșeața vinului de aseară. Vinul. Liam! Imaginea mea încercând să flirtrez cu el aseară era chiar în fața mea. Tot ce îmi amintesc este cum m-a lăsat să-l sărut pentru câteva secunde, apoi m-a îndepărtat gentil și a dispărut pe ușă, nu înainte de a-mi arunca în față un ''trebuie să vorbim mâine!'' plin de... dezamăgire. Cum am putut face asta? Am distrus singura relație amiabilă cu singura persoană care m-a ajutat de când m-am întors din închisoare, am ruinat prietenia cu un om minunat pentru...pentru nimic. Nu m-am dus în fața oglinzii pentru a vedea cum arât, de teama de a nu o transforma în bucățele la vederea monstrului ce se reflectă în ea. Poate că ce făcusem nu era așa de grav; a fost doar un...sărut, dar acum eram mai dezgustată de mine însămi ca niciodată. Am sărutat un băiat pe care nu-l iubesc în timp ce eram beată. Cine este tipa asta? Pentru că eu nu o recunosc.

Am intrat să fac un duș rapid pentru a mă liniști. Rece. Ca să mă pedepsesc. Trebuia...trebuia să merg să vorbesc cu Liam, oricât de teamă îmi era de asta.  Poate că pentru el nu a însemnat atât de mult, dar mai mult ca sigur și-a schimbat părerea despre mine și asta mă omoară pe dinăuntru. Nu suportam ideea că se gândește la mine ca la o femeie ușoară, ca la o alcoolică ce nu este punctuală la serviciu. Trebuie să demisionez, oricum. Mi-ar fi prea rușine să-i văd chipul zilnic și probabil, nici el nu mă mai vrea acolo.

Deci asta era? Ăsta era efectul pe care îl Harry asupra mea? Am ajuns să beau, să mă folosesc de oameni, așa cum o face el? Dar mai ales, am ajuns să dau vina pe el pentru propriile mele acțiuni?

Imediat ce am ieșit din baie, am luat primele haine pe care le-am văzut în dulap, fără măcar să mai apelez la machiaj, deși fața mea era mai obosită ca niciodată. Trebuia să ajung cât mai repede la restaurant, trebuia să-i explic. Drumul de zece minute se transformase într-unul interminabil iar picioarele nu mai făceau față dorinței mele de a ajunge cât mai repede. Am inspirat adânc înainte să deschid ușa, așteptându-mă să pierd pe cineva pe care îl puteam numi prieten din cauza prostiei mele. Liam era la bar, în locul meu, evident, pentru că eu eram prea ocupată dramatizând din cauza lui Harry pentru a mai veni la serviciu. Cum m-a văzut, a lăsat postul în grija unei chelnerițe și mi-a făcut un semn cu mâna pentru a ne așeza la o masă liberă. Bătăile inimii mi se acceleraseră și îmi era teamă că nu voi găsi cuvintele de care depinde totul acum.

-Liam, eu...

-Maddy, linișteste-te! m-a întrerupt, observându-mi pieptul care se ridica tot mai repede, tot mai alert.

-Nu, Liam! Nu mă pot liniști, nu când știu ce am făcut. Trebuie să mă asculți, te rog! Liam, iartă-mă! Te implor, pentru că nu pot suporta să te știu supărat pe mine sau dezamăgit. Știu că ceea ce am făcut e oribil și, dacă nu eram beată, n-aș fi făcut-o niciodată, îți jur!

-Oh...

-Nu, Liam! Liam, oh, Doamne! Nu am vrut s-o spun în felul ăsta, adică...Uite! Tu ești o persoană minunată, doar că pentru mine...

-Pentru tine sunt doar un prieten, cel mult. Privirea îi era ațintită la degetele cu care se juca sub masă.

Deci pentru el eram mai mult? Trebuie să termin asta cât mai repede, dacă nu vreau să-l rănesc mai mult decât am făcut-o deja.

-Nu știu dacă, după ceea ce am făcut, mă mai consideri prietena ta, Liam.

-E din cauza lui, nu-i așa? Privirea lui o întâlni pe a mea, pentru prima dată de aseară. Nu-mi plăcea să-l văd așa.

-Lui? Care el?

-Harry. Așa m-ai strigat aseară.

Asta era mult mai rău decât mi-am putut vreodată imagina. Mi-aș fi dorit să dispar chiar în clipa asta, departe, mult prea departe de aici și să merg iar în închisoare. Ar fi fost mult mai bine. Pentru mine şi pentru toţi ceilalţi.