Priviri. (Pauză)

4. Priviri de vis-a-vis.

...altceva?

Ce altceva îmi putea izbi peretele sticlos dinspre vest? Mă îndrept îngândurată spre fereastra lucioasă pe care o păstram deschisă întotdeauna - probabil pentru a nu mă mai simţi iarăşi captivă , pentru a putea inhala aerul rece ce îmi pătrundea în cameră la fiecare adiere. Oricum, stăteam la etajul al treilea, deci nu îmi era teamă de posibilii tâlhari. Îndepărtez draperiile de culoarea unui liliac şters, lăsând mănunchiurile de raze să mă orbească. Observ o palmă mare mişcându-se în mod continuu de la dreapta spre stânga din apartamentul de vis-a-vis, blocul alăturat. Îmi apropii sprâncenele în gest de frustrare, chipul închizându-mi-se ca un boboc de lalea în faţa crepuscului iminent. Închid draperiile şi le părăsesc balansându-se. Văzându-i gesturile, am crezut că este vreun copil fără ocupaţie, deşi palmele îi erau prea mari.

-Vecini noi! Cred că n-o să am ocazia să mă plictisesc...am spus oftând.

Zgomotul se repetă, ceva mai intens şi realizez că o pietricică a interacţionat cu geamul meu ce trimitea reflexii pe toată suprafaţa pereţilor ce alcătuiau încăperea.

-Ai fi dispus să achiţi costurile reparaţiei ferestrei? Sau dacă îţi doreşti aşa de mult, mi-ai putea cumpăra una nouă, încep a striga fără a-mi păsa că vecinii probabil mă trimit spre diavol prin cuvintele lor - şi aşa nu-şi lăsau copiii să vorbeaşcă cu o fostă prizonieră.

-Aş fi dispus de mult mai multe, se auzi o voce adâncă din direcţia palmelor mişcătoare. Nişte bucle ciocolatii aranjate în mod haotic se ridică uşor de sub pervaz, prevestind accentuarea gropiţelor din obraji pe care le mai întâlnisem.

Nu vocea aceea. Nu din nou...

Trag aer în piept, în încercarea de a găsi tăria de a sine, deşi bătăile inimii se intensificară deja. Creierul îmi repeta la infinit vocea acestui individ în antiteză cu cea a lui Ed. Nicio diferenţă.

-Ce cauţi aici? încep a-l interoga ca şi cum aş avea un drept asupra lui.

-Pe tine. Rânjeşte din nou ca un leu când îşi vede prada neajutorată,direct în faţa lui.

-M-ai urmărit?

Îmi ignoră spusele, rotindu-şi ochii hipnotizanţi spre tavan.

-Sunt Harry. Vocea profundă-i răsună în spaţiul dintre cele două blocuri. Îmi părea că zâmbetul lui străluceşte, dar probabil era doar imaginaţia mea.

-Ăăă, iar eu sunt m...

-Maddy.

-Vroiam să spun ''mai mult decât neinteresată să ştiu'', dar cred că asta păleşte în faţa faptului că tu îmi ştii deja numele. Probabil ştii şi ce am mâncat la micul dejun. Răspunde: m-ai urmărit?

-Toată viaţa. A rânjit.

Deja furia ce se amesteca cu avalanşa de amintiri sub care mă simţeam neputincioasă mă încătuşa.

-Răspunde!

-Toată lumea de la eveniment ştia cine eşti.

-Şi că am fost în...

-Închisoare? Absolut.

 Acum înţeleg privirile scârbite ale oamenilor...

-Să înţeleg că vă amuzaţi pe seama mea când îmi trimiteaţi rânjete dispreţuitoare?

-Nu ştiu despre ceilalţi, dar eu mă amuzam de faptul că atrăgeai mai multe priviri din partea bărbaţilor decât femeile îmbrăcate în rochii scumpe ce le evidenţiau formele. Unele n-aveau ce arăta, totuşi. Ridică de trei ori consecutiv din sprâncene cu o privire perversă, lăsând zâmbetul să-i lumineze chipul.