Priviri. (Pauză)

13. Priviri doborâte.

-Louis? Nu-mi amintesc să fi cunoscut vreun Louis. Mă privea fix, parcă încercând să deslușească motivul curiozității mele.

-Ah, serios? Pentru că acum câteva ore îmi spunea să stau departe de tine. Și știi ce? Cred că așa o să și fac.

-De obicei faci tot ce îți spun necunoscuții?

-N-ar mai fi un necunoscut dacă mi-ai spune cine este.

Oftă îndelung, plecându-și privirea spre pământ. Părul îi ateriză peste chip, umbrindu-i trăsăturile.

-Tura mea tocmai s-a terminat. Ne putem plimba puțin, ca să-mi povestești.

-Dacă asta vrei...

Noaptea domnea deja peste oraș. Doar câteva umbre ascete mai umpleau străzile în claxoane uitate ale autoturismelor. În rest, întuneric. I-am întins o sticlă de Coca-Cola pe care o luasem din restaurant, în timp ce una am păstrat-o pentru mine.

-Deci, Harry? Mi-am înclinat puţin capul pentru a-i întâlni privirea.

Acesta își păstra mâinile în buzunare, cu privirea ațintită în față, dar parcă privea spre nicăieri. Ochii-i păreau hipnotizați, pierduți. Nu era atent la nimic în jurul lui, doar vorbea.

-Acum patru ani m-am îndrăgostit pentru prima dată. De Louis.

Ochii mei se măriseră considerabil datorită surprinderii ce îmi schimbă expresia feței. Nu mă așteptam la asta.

-Ai simțit vreodată că vrei să te trezești doar ca să vezi zâmbetul cuiva ca primă imagine de dimineată? Să fie atât de aproape de tine încât să-i simți pulsul zvâcnindu-i prin tot trupul? Eu da. Lângă el. Crezi în suflete pereche, Maddy? Pentru că eu obișnuiam s-o fac. Și vine un moment în care realizezi că persoana destinată ție stă acolo, pe cealaltă parte a patului și te privește inocent în timp ce corpul îți tremură fără oprire. Era minunat, Mad. Să mergem pe stradă, în văzul lumii, cu degetele împletite, fără teama de a atrage atenția. El era singurul care mă striga ''Harold''. 

Își mută pentru o secundă ochii pe mine pentru a-mi atrage atenția asupra ultimei fraze, apoi continuă să privească în gol. 

-Am fost puși pe pământ pentru a avea un ideal, un vis pe care să-l atingem într-un final. El era idealul meu, Maddy. Și trăiam alături de el un vis. Un vis cu îngeri. Îmi spunea că nu poate rezista fără zâmbetul meu. Dar ceea ce nu știa este că el era motivul pentru care zâmbeam. 

-Dar atunci...

Mă ignoră, parcă neauzindu-mi cuvintele.

-Până când am observat niște schimbări. Strălucirea din ochi începea să pălească. Zâmbetul îi era rătăcit, pierdut. Obosise, Mad. Obosise să mai încerce. Obosise să își vadă părinții îndepărtându-se. Obosise să fie exclus și să nu treacă neobservat alături de mine. Oricine își putea da seama de funia invizibilă dar indestructibilă ce ne lega. Eram dispus să mă lupt cu toți ceilalți pentru el dar nu știam atunci că el vroia să devină o parte din ''ceilalți''.

Povestea atât de cald, de parcă relata o întâmplare de mult uitată, dar simțeam uraganul ce se dezlănțuia în interiorul lui. Nu i-am mai auzit niciodată vocea tremurând și nici expresia chipului atât de serioasă. Mă obișnuisem cu glumele lui de prost-gust.

-Mă evita, Mad! Cel ce era motivul pentru care îmi doream să trăiesc viața asta nenoricită mă evita. Ieșea tot mai des cu o fată. O anume Eleanor.

Vocea îi deveni furioasă.

-Promisiunile lui deveniseră insignifiante. Mi-a spus că vrea să fie o persoană normală . Mi-a spus că a găsit fericirea în brațele altcuiva. Mi-a spus că se săturase de viața asta care devenise dintr-o dată anormală pentru el. Dar știi ce doare? Faptul că cel care reprezenta totul a ajuns să te trateze ca pe un nimic. M-am simțit neputincios, Mad. L-am văzut cum pleacă și n-am avut puterea să-l opresc. N-am avut dreptul. Nu mai era Louis al meu. Era...era al ei. Dar ea nu-l iubește așa cum am făcut-o eu. Ea nu se va trezi niciodată în miez de noapte doar ca să-l privească în timp ce doarme, așa cum obișnuiam eu. Îmi amintesc că într-o noapte, am fost prins în flagrant. S-a uitat la mine și mi-a zâmbit. Știi ce mi-a spus? Mi-a spus că dacă într-o zi mă va pierde, va fi nevoit să își ia viața pentru a nu mai simți durerea. Mă întreb dacă își mai amintește asta acum. Probabil că nu. Dar știi ce mai doare? Să fii lăsat singur când te simți cel mai iubit. Lumea ți se năruie. Pereții te sufocă și simți că te îneci. E ca și cum în secunda asta ești regele lumii dar apoi îți inchizi ochii iar când te trezești, ai pierdut totul. O parte din mine a plecat odată cu el dar o parte din el va trăi în mine pentru totdeauna. Iubirea e dispărută de mult. Dar nu-mi lipsește pentru că nici nu-mi mai amintesc cum este. Nu-l mai iubesc, oricum. Dar toate amintirile cu el nu par să se încețoșeze. Nu vreau să se încețoșeze. Știi ce regret? Că vechiul Harry a ieșit acum la suprafață. Dar o să-l îngrop din nou. Noului eu nu-i mai pasă. Așa cum nimănui nu i-a păsat de mine.

Un sunet de sticlă spartă se auzi dintr-o dată mai tare decât vocea lui. Mi-am îndreptat ochii spre palma lui dreaptă închisă în pumn. Printre degete i se scurgeau picături calde sânge în timp ce strângea cu putere rămășițele sticlei.

-Harry, ce naiba ai făcut?

Nu-și privea rana. Își păstra privirea absentă, uitându-se în gol, parcă nesimțind durerea.

-Simți vreun ciob rămas în piele? am spus în timp ce încercam să-mi smulg partea de jos a tricoului ce-l purtam.

-Sunt cioburi în fiecare parte a corpului meu.

După ce am rupt cu dinții o bucată de material, pentru că nu izbutisem cu mâinile, am înfășurat-o strâns de-a lungul palmei lui. Mi-am ridicat privirea spre el. Îşi plecase ochii, apăsând cu pleoapele peste partea de jos, probabil de durere. Oare care dintre ele? Cea interioară sau cea fizică? Turcoazul de pe fostul meu tricou ce acum îmi lăsase abdomenul descoperit se transformase deja în mov.

-Se spune că dacă iubești cu adevărat pe cineva, trebuie să îl lași să plece. Asta am făcut. Deși aș fi preferat să rămân invalid. Am jurat că nu mă voi mai îndrăgosti vreodată și că fetele vor fi doar păpuși de unică folosință. Am jurat că nu eu voi fi cel care va suferi. Am jurat...

-Nu mai ai inimă...

-Nu. E a ta acum.

-Încetează! Uite, Harry, îmi pare rău pentru ceea ce s-a întâmplat. Mulțumesc mult că mi-ai povestit și mi-am dat seama că trecutul tău nu e chiar cum mi-am imaginat eu, dar n-o să stau să fiu o marionetă doar pentru ca tu să te simți bine. Ai putea avea toate fetele de pe planetă.

-Dar nu te pot avea pe tine, deci care-i poanta?

-Deci, ți-ai pierdut controlul când ți-am spus ''Harold'' din cauza...

-Lui Louis. De aceea am și încercat să...ăh, știi tu. M-am înfuriat pentru că de obicei cunosc o tipă și în aceeași zi... se întâmplă și se termină totul. Cu tine durase deja prea mult și mă săturasem, dar jur că de fapt...a oftat adânc. Maddy, te rog, nu mă lăsa să plec!

-Dar tu o vei face. Tu mă vei trimite la naiba după ce termini cu mine. N-o să rămân ca să văd asta. N-o să rămân ca să mă autodistrug. Îmi pare rău!

Mi-am întors privirea pentru a mă îndrepta în direcția opusă, ce ducea spre casă, încercând să mă îndepărtez cât mai repede. O mână îmi cuprinse încheietura, răsucindu-mă instantaneu. 

-Ah! sunetul de durere ce ieșea din corzile vocale ale lui Harry mă sperie. Mâna, la dracu'! O pată de sânge rămăsese și pe încheietura mea.

-Maddy, nu pleca! Eu...

-Scuze! Am nevoie de timp ca să asimiliez toate astea.

-Dar eu am nevoie de tine.