Last Breath

2. " La multi ani "

Cand Joseph a zis ca are planuri pentru mine nu a vrut sa imi dezvaluie nimic. A fost luat , insa pe nepregatite de catre parintii mei , a caror amnezie ca au o fata s-a evaporat pe moment. Reactia mamei cand l-a vazut pe Joseph a fost precum cea din filmele inutil aranjate langa televizorul din camera de zi , neurmarite de nimeni : a intrat in casa , si-a dat jos pantofii si si-a aruncat geanta scumpa de piele pe o canapea , apoi a intrat in bucatarie. A trecut pe langa noi, care tocmai terminaseram de mancat , de parca am fi fost stafii. Nu ne vedea. Si-a afundat capul intr-un dulap si a scos de acolo niste fursecuri cu ciocolata care sfideaza fiecare dieta de-a ei. Si mai se si plange. Apoi a trecut pe langa noi din nou, dar pe la jumatatea drumului spre etaj se intoarce si incepe sa tipe , dupa care il ia pe Jo in brate. Dupa ce ii cere cateva explicati pentru aparitia sa neasteptata ne anunta ca a facut rezervare la un restaurant elegant pentru a sarbatori ziua mea de nastere. Chiar regret ca am iesit din camera. As fi vrut sa stau si sa citesc ceva sau sa pictez. Deasupra patului meu sta un tablou al unei margarete singure sub cerul instelat. Ma gandesc la un citat pe care mi-l amintesc de mica , probabil implantat in mintea mea de catre bunica insusi : " Intr-un final orice stea piere , la fel ca o margareta , intr-un camp de trandafiri. " Nici nu vedem  cand dispare pentru ca nimeni nu o observa la timp. 

Acum iata-ne aici , intr-un restaurant de lux , dar plictisitor. Parintii nostri par foarte bucurosi. Tata chiar si-a facut timp sa apara , desi, evident cu vreo ora mai tarziu decat noi. Mama e aranjata , machiata strident ca un model de-al ei si intr-o rochie rosie cu paiete. Tipic.

Il lovesc cu cotul pe Jo , fapt care il face sa isi scape mancare din furculita. Pana acum a trimis mesaje , insa cand mama l-a acuzat ca ar fi anemic a inceput sa manance. M-am abtinut sa nu rad pentru ca aveam altceva  mult mai important de facut. M-am aplecat usor spre urechea lui si ii soptesc :

- Parca ziceai ca ai alte planuri pentru mine azi . Ai face bine sa le pui in aplicare inainte sa adorm pe scaunul asta si sa ingrozesc pe toata lumea cu sforaitul meu .

Ce-i drept nu sfoarai , dar asa-zisa mea amenintare l-a facut pe Jo sa actioneze. Si-a trecut  o mana prin par si dupa a tusit putin pentru a le atrage atentia parintilor nostri.

- Pai...noi...de fapt am vrea sa va multumim si daca nu aveti nimic impotriva ,am pleca.

-Atat de devreme ? raspunde mama uimita , dand din genele ei lungi.

Tot ce am facut a fost sa dau din cap , iar Joseph sa continue.

- Aveam...planuri.

- Planuri ? Ce planuri ? intreaba mama rapid.

- O ! Lasa-i sa se distreze Marie. Sunt tineri, ne ia tata apararea. Dar inainte sa plecati trebuie sa iti dam ceva , Layla . Privind-o pe mama scoate din buzunarul sacoului sau o cutie de catifea neagra. O deschide , iar inauntrul ei se afla o bratara stralucitoare , incrustata cu ceea ce pareau a fi rubine. Mama o ia cu zambetul pana la urechi si mi-o pune pe mana .Pare foarte scumpa. Ambii zambesc , iar eu si Jo am ramas muti.

- La multi ani , Layla ! Dupa privirea ta cred ca iti place. Stiu ca rosul iti place cel mai mult , asa ca am ales rubinele.

La cuvintele ei m-am incruntata. Rosu ? Chiar nu ma cunoaste deloc ? Urasc rosul ! Intotdeauna a fost asa. Mi s-a parut o culoare agresiva , chiar daca imi statea bine in ea. Si nu stiu ce cred altii , dar asteptand de fiecare data sa vina ziua noastra de nastere asteptam de fapt moartea care e mai aproape cu un an. Cheam-o negativism , cheam-o pesimism ,eu insa ii spun adevarul negru.Atunci nu am mai putut sa ma abtin. Am izbucnit pur si simplu.

- Nu imi place rosul !

- Serios ? Eu stiam ca da. Cel putin cand erai mica.

- Nu ! Niciodata nu mi-a placut ! Tu chiar nu ma cunosti , nu-i asa ? Rosul e culoarea ta preferata , nu a mea.