Last Breath

15. Nu lucrezi la Betssie sa imi vinzi gogosi

Dupa ce am hoinarit ore intregi pe strazile orasului fara oprire am simtit ca nu ajungeam nicaieri. M-am invartit in cerc. Asta e sigur.Doar asfalt , asfalt , cladiri , strazi pustii si iarasi asfalt. Desi nu se incadreaza la categoria somnului , aceasta ciudata regenerare a spiritului e destul de necesara. Dar nu imi interzice nimeni sa ii spun somn. De mai mult de o saptamana , caci nici macar socoteala zilelor nu o mai pot tine din moment ce " dorm" destul de rar si imi petrec noptile pe cine stie unde incercand sa fac cumva sa gasesc cheia de la lanturile ce ma tin in acest loc , nici macar nu m-am putut aranja intr-o oglinda. Ceea ce mi se pare si normal pentru o fata , cat ar fi ea de fantoma. Sa nu mai zic de haine , desi nu aveam cum sa le murdaresc. Iar eu cum nu stiu sa lucrez cu materia...

Vedeti voi , acum as putea fi confundata cu briza racoroasa ce te invaluie pentru cateva secunde. Cand esti fantoma nu mai conteaza atat de mult cum arati. Am pierdut prea mult timp plangandu-ma , in loc sa imi traiesc viata asa cum se cuvine. Am uitat ca viata nu se intinde la infinit si regret lucrurile pe care nu am apucat sa le fac. Nu am apucat sa salvez vieti. Nu mi-am putut o salva nici macar pe a mea. Imi pot aminti de palaria de soare cumparata pentru " o ocazie speciala" si depozitata cu grija intr-un colt de-al dulapului meu. Asteptam o vacanta potrivita in care sa o port. Dar nu mi-am dat seama ca fiecare clipa e speciala. Nu o sa o mai pot purta niciodata.Daca vrei sa faci ceva , atunci fa acum pana ocazia nu e pierduta pentru totdeauna.

Imi e dor de gustul unui cheeseburger de la unul dintre lanturile de fast-fooduri , ori gogosile cu glazura de ciocolata si umplutura de caramel de la Pufoasa Betssie ,o mica patiserie din oras. Daca se numeste asa pentru ca Betssie era mai grasuta sau gogosile sunt pufoase si , pot spune , gigantice nu imi dau seama. De ce pot sa imi recapat energia prin asa-zisul somn , dar nu pot manca ? A , da. Eu nu mai apartin lumii fizice. Dar zidul dintre lumi poate fi usor spart , nu ?Macar asa a spus tipul cu inteligenta unui sac de cartofi in persoana acum ceva timp. Cum de stie el atatea imi e tare neclar.

Egoistul de Peter m-a abandonat cand aveam mai mare nevoie de el. De data asta e picatura care a umplut paharul. Peter va ramane Peter pe vecie. Avea dreptate. Cine a ingropat securea razboiului ? El doar a ascuns-o si m-a injunghiat pe la spate cu ea. O lacrima mi s-a prelins pe obraz si nu m-am obosit sa o sterg. 

Noaptea nu are sa dureze la nesafarsit , iar eu voi avea nevoie de toata energia posibila in zilele urmatoare , sa nu mai zic de nervi de otel. Poate ar trebui sa ma opresc undeva , poate la o casa mai bine aleasa decat ultima. Altceva nu am de facut. Va trebui sa aflu ceva despre stadiul in care se afla ancheta accidentului. Un lucru notat pe lista mea.

Dupa coltul strazii era parcul in care Peter a incercat sa ma faca sa trec prin obiecte. Am oftat si am trecut de intrare. Puteam sa ma opresc in locul pe care il numeam acasa, dar nu ma simt in stare sa ii trec pragul...sau rama ferestrei.Era mult mai infiorator cand parcul era gol.  Privind in jur am ales sa ma intind pe o banca de sub un copac , mai exact un stejar .Inainte sa imi intind inexistentele oase pe constructia de lemn vopsita in verde am privit precauta in jurul meu. Nu ca ar fi cineva in parc la ora asta a noptii.

Am inspirat adanc si nu m-am mai gandit la un nor. De data asta mi-am eliberat mintea si m-am concentrat asupra copacului. Am inghitit in sec si mi-am luat avant.

Cu atat mai tare m-a durut cand am dat cu capul de scoarta tare ca zidul unei fabrici de materiale de constructie.

- Pe pantofii lui Dorothy ! am strigat rostogolindu-ma pe jos. M-am ridicat in capul oaselor dupa ceva timp, cu mana la cap. Puteam sa jur ca simt cum se formeaza un cucui.

- Nu mai incerc asta in viata mea ! am mormait eu. Stai putin... Care viata ?! am strigat ridicand mainile catre cer si dandu-le drumul pe langa corp.