Adopted?! *pauza*

Prolog

Dimineata... Un nou inceput pentru unii. Dar nu si pentru mine.
Am impresia ca traiesc aceasi zi iar si iar. Nimic nou in viata mea, nici o raza de soare pe strada mea. Si la propriu, si la figurat, deoarece afara este iarna, si este frig de iti ingheata si sangele in vene.

Astept cu nerabdare un miracol, ceva nou. Dar in acelasi timp, incerc sa am cat mai putine asteptari de la aceasta viata. Deoarece nu sunt genul de persoana care sa isi faca planuri, iar apoi sa planga pentru ca nu s-au implinit.
Pentru ca, vedeti voi, viata asta poate fi si buna si rea, dar mai ales rea, si asta, cand te astepti mai putin. Iar persoanele care fac parte din aceasta lume, nu sunt excluse.
Iau orice e inocent si frumos, si il transforma in jucaria lor. In ceva la care iti e si frica sa te uiti.
Il distrug, mai pe scurt.

Am intalnit numai persoane rele, care nu au vrut altceva decat sa ma faca da plang, sa sufar. Si cel mai rau, sa ma faca sa imi doresc sa mor. Si am ajuns sa imi doresc asta! Vreau sa mor... Nu stiu ce rost am aici. Tin umbra pamantului degeaba.
Imi doresc ca diseara cand ma pun sa dorm, sa intru in somnul cel adanc. Care sa puna capat oricarei urme de suferinta.
Am fost atat de aproape sa mor, si nu numai o data sau de doua ori. Nici nu cred ca am degete suficiente pentru a numara datile in care mi-am vazut viata prin fata ochilor.

Dar se pare ca ceva ma tine legata de aceasta lume. Ceva nu ma lasa sa plec.

Sunt singura, cum altcumva as putea fi?
Nu am prieteni, toti in jurul meu ma cred o ciudata.
Aleg sa port haine inchise, deoarece in viata mea nu e nici o urma de culoare.
Nici familia nu mi-am cunoscut-o niciodata. Mi s-a spus ca am fost lasata pe presul orfelinatului, la cateva zile dupa ce m-am nascut, cu certificatul de nastere la mine. Numele de familie fiind hasurat.
Politia a incercat sa dea de "familia" mea, dar persoana care se presupune ca mi-a dat nastere, a fost data disparuta. Iar restul rudelor s-au facut ca nu exist.
Alt motiv pentru care doresc sa plec cat mai repede.
Am fost o greseala, imi pot da seama de asta. Nimeni nu ma vrea aici. Sunt o rusine pentru toti.

Nu am pe nimeni...

Nu am pe nimeni pe care sa il strang in brate. Nu am pe nimeni la care sa ma plang cand am o problema. Nu am pe nimeni pe care sa il numesc "prieten".

Dar m-am acomodat cu asta.

Nu stiu de voi, dar pentru mine "a fi normala", inseamna viata pe care o traiesc acum. Asta mi se pare mie normal, doar pentru ca nu am trait altcumva, ca sa am un model de comparatie.
Nu stiu cum e sa traiesti altfel. Chiar nu stiu.

La varsta mea, chiar pot sa spun ca le-am trait pe toate.
Am stat chiar si pe strada jumatate de an, pana am fost adusa iar la orfelinat.
Viata pe strada, va spun, e oribila. Esti jicnit, badjocorit, batut de ceilalti doar pentru ca ei se cred mai presus. Sau doar pentru ca ei fac ceva cu viata lor, nu ca tine care stai si cauti prin gunoi in speranta de a gasi cativa banuti, ca sa iti cumperi o amarata de paine.
Mai dai de putini oameni care iti mai intind acolo un banut, din mila, dar conteaza! Va spun, ajungeti in acele clipe sa va bucurati pentru orice. Stiti ca sunteti cu un pas mai aproape de a va cumpara ceva de mancare.
Si cu putini bani pe care ii aveti, va duceti la un magazin micut, unde sunteti data afara, doar pentru ca sunteti "un copil al strazii".

Ce n-au inteles ei, era ca eu nu mi-am dorit sa fiu asa.
Daca mi se dadea posibilitatea, munceam. Nu conta cu ce. Faceam tot posibioul de a scapa de apelativul "boschetar".
Asta pana am ajuns iar la orfelinat. Si oricat uram locul asta, pot spune cu mana pe inima ca e mult mai bine decat pe strazi.

Cred ca am vorbit prea mult fara sa ma prezint. Eu sunt Blythe Hope, doar atat. Nu am un nume de familie. Si da, stiu... Un nume ciudat, pentru o fata ciudata.
Sunt orfana, cred ca v-ati dat seama deja de asta.
Sunt originara dintr-un orasel micut din Australia. Dar in urma unui transfer, am ajuns la orfelinatul la care sunt acum. Un orfelinat mai micut, din Londra.
Am ochii negri, de abia poti distinge irisul de pupila. Parul il am castaniu. Iar inaltimea mea este una medie. Bine, poate mi-as dori sa fiu putin mai inailta. Dar daca nu se poate...

Conform certiricatului meu de nastere, sunt nascuta pe 1 ianuarie. Asta insemnand, ca am 16 ani.
O sa fac 17 in mai putin de o luna, pentru ca am mai spus, afara este iarna. Suntem in luna Decembrie.
Frumoasa luna in care se spuna ca Spiritul Craciunului pluteste prin aer.
Dar eu nu il simt. Nu simt nimic legat de bunatate, sau schimbare, in aceasta perioada.
Mi se par niste zile obisnuite.
Nu cred in "Magia Craciunului", sau orice "Miracol de Craciun". Si mai ales, nu cred ca surprize.

Nu am sarbatorit niciodata Craciunul. Adica aici la orfelinat se aseaza un bradulet, care va fi impodobit, si se mai pun niste decoratii pe ici colo. Dar tot nu simt nici o compasiune pentru aceasta sarbatoare.
In toti acesti ani, am primit doar un singur cadou. De la directoarea acestui orfelinat.
Mi-a facut cadou cand eram mai mica, o chitara. Si desi eu sunt complet varza in materie de muzica, am pastrat chitara, avand valoare sentimentala.
Dar saraca de ea, a trecut prin multe. Acum sta rezemata de un perete, incercand sa nu se dezasambleze.
Am incercat sa o lipesc cu ceva, dar nu va mai fi la fel.
Mi-a fost strivita in fata de cei care m-au adoptat. Si cel mai rau, am fost chiar eu batuta cu ea.

Toate intamplarile pe care le-am trait m-au schimbat. M-au facut sa imi fie greu sa port un dialog cu cineva. M-au facut sa nu mai am incredere in nimeni, nici macar in mine.
M-au facut sa ma distrug usor usor.

Despre mine nu sunt prea multe de spus.
Sufar de astm.
L-am obtinut dupa ce am fost tinuta o buna perioada intr-un beci, unde era mucegai peste tot. Alteori treceau niste soareci sau alte mici animalute. Dar ma imprietenisem usor usor cu ele, pana la urma eran prinsi in aceasi cusca, ce puteam face?
Era un beci unde exista o mica crapatura, prin care mai intra niste aer curat.
Si credeti-ma, ca animalele erau ultima grija pe care o aveam.

In urma acest conditii in care am stat, dupa un alt incident cu parintii adoptivi, am intrat in stop respirator, si am fost dusa pentru a nustiu cata oara la spital. Unde s-a aflat ca am astm. Si e destul de grav. Daca nu am grija pot sa ma inec oricand si sa mor.
Tot atunci mi s-a spus ca o sa incep sa am crize respiratorii, si ca primul lucru pe care trebuie sa il fac, e sa imi iau aparatul care ma ajuta sa respir. (Banuiesc ca stiti cum arata aparatul astmatic)

Cred ca am spus destule despre mine deocamdata. O sa mai aflati si pe parcurs.