Adopted?! *pauza*

Capitolul 26

M-am trezit speriata dupa un alt cosmar. Am aruncat o privire la ceasul de pe perete si am vazut ca este aproape 10. Asta inseamna ca psihologul va veni in scurt timp.

M-am ridicat din pat destul de ametita, si mi-am tarat la propriu picioarele pana in baie, unde nu am facut nimic altceva decat sa vomit, si dupa sa ma spal pe fata.

Aratam oribil.

Daca acum o saptamana credeam ca incep sa devin normala, de la incidentul cu Louis pot spune ca m-am intors la vechea eu.
In putinele clipe cand stau cu baietii nu fac mai deloc contact vizual cu ei, privind in majoritatea timpului in pamant, de teama de a nu spune sau face iar ceva gresit.
Cand sunt la masa cu ei reusesc sa mananc putin, dar apoi vomit tot.
Am inceput iar sa fiu antisociala. La scoala de abia am vorbit cu Beverly sau cu Ben. Am incercat pe cat de mult posibil sa ii evit.

Sedintele cu Tom nici nu isi mai fac efectul. El doar vine, si incearca sa vorbeasca cu mine. Dar eu nu prea ii raspund inapoi. Stau cu genunchii ghemuiti la piept si privesc in jos.

Si cel mai rau dintre toate, am reinceput sa ma tai. Si de data aceasta destul de rau. Sunt zile in care ma tai si de 5 ori. Iar unele taieturi sunt destul de adanci.
Dar nu ma gandesc la asta cand le fac, ma gandesc ca ma fac sa ma simt mai bine si imi iau grijile de pe umeri, macar pentru cateva secunde.

Am iesit din camera mea cu frica, si am inceput sa pasesc inspre scari. Cu cat inaintam mai mult cu atat imi tremurau si mai mult picioarele.
Am ajuns sa plec dimineata mult mai devreme doar pentru a nu da ochii cu ei. Iar cand unul din ei vine si ma ia de la scoala nu zic absolut nimic pe parcursul drumului, si de obicei privesc pe geam sau in pamant.

Pe canapea stateau Harry si Liam, care erau prea ocupati cu telefoanele lor, pentru a-mi da mie importanta.
Am intrat in bucatarie iar acolo nu era nimeni. Mi-am pus repede mancare in farfurie, dupa care m-am asezat in coltul mesei asteptandu-i si pe restul in liniste.

Louis a tot incercat sa isi ceara scuze dupa acel incident, iar eu de fiecare data ii zic ca sunt bine, si ca e ok.
Pana la urma nu am de ce sa fiu suparata pe el, si nici nu am de ce sa il judec. Dar asta nu ma face sa nu imi fie frica de el.

Unul cate unul, baietii si-au facut simtita prezenta in bucatarie. Si-au pus lapte si cereale in cate un bol, dupa care s-au asezat si ei la masa.
Mancam in liniste. In schimb, eu parca asteptam ca ceva sa se intample, cineva sa spuna ceva. Era prea liniste.
Dar spre fericirea mea, nu s-a intamplat nimic.

M-am ridicat de la masa, am multumit pentru masa si mi-am spalat bolul. Dupa care m-am sustras de acolo, ducandu-ma cat de repede am putut, in camera.

Astept clipa in care o sa ma anunte ca s-au decis, si o sa ma duca inapoi la orfelinat.

La scurt timp, Tom a intrat in camera, tot odata si salutandu-ma. L-am salutat si eu cu o voce care de abia s-a auzit. Dar nu m-am obosit sa il mai salut odata, pe un ton normal.
A inceput sa vorbeasca, dar sincer, nici nu eram atenta. Incercam sa ma lupt cu dorinta de a ma taia. Un fior imi trecuse prin corp numai la gandul ca lama sa imi atinga iar pielea. Dar incercam sa tin totul sub control.

Tom: iar nu vorbesti cu mine.

Cred ca vorbea cu mine, sau habar n-am. Eu nu mai eram prezenta cu gandul. Acesta era plecat in "lumea mea", unde totul este bine si frumos.

Tom: inteleg ca este greu pentru tine. Dar trebuie sa te descarci, sa imi spui problemele tale. Ce gandesti, ce simti. Ca sa te pot ajuta.

Incepusem sa numar minutele pana cand voi ramane iar singura, si spre fericirea mea, ma voi putea taia iar. Aveam nevoie de asta. Chiar aveam nevoie.