Cap 17 - O parte din adevăr

21.4K 551 87
                                    

L-am luat de mână şi l-am privit în ochi. Pierdută în ochi lui mi-am dus mana mecanic pe obrazul său. Mi-am trecut degetele peste formele feţei sale închizând ochi. M-am oprit asupra buzelor şi le-am făcut conturul cu degetul mare. Respiraţia lui caldă se lovea de pielea de pe mâna mea. Mi-am deschis ochi şi i-am pus întreaga palma pe unul dintre obrajii şi-a lăsat capul în palma mea şi a închis ochi.

Locul e cuprins de o linişte mortuară. Seara se aproprie încet. Cerul îşi schimbă haina de zi cu cea de noapte şi Soarele se pregăteşte de plecare, lăsându-i tronul liber lunii.

Connor e atât de liniştit. Pieptul i se ridică şi coboară uşor.

- Esti atât de frumos! Spun spulberând liniştea.

- Minţi, spune şi îşi descoperă frumoşii ochi.

- De ce te-aş minţi? Întreb şi încerc să-l mângâi dar se trage.

- Toată lumea o face Evyline. Eşti atât de copilă, de inocentă, de prostuţă. Nu şti cum e să suferi Evyline, nu şti nimica, scuipă cuvintele privindu-mă cu dispreţ.

 Am închis ochi şi am expirat greoi. Gura îmi e uscată şi simt nevoia să beau apă. Inima mă doare şi nu ştiu de ce. El e atât de nenorocit acum. Nu putea numai să-mi mulţumească. Şi despre ce suferitul naibii vorbeşte el? El nu ştie ce înseamnă să suferii. El nu ştie ce înseamnă tristeţe. Şi până la urmă ce e tristeţea? Tristeţea e un aşternut umed în care trădarea alunga inimile rănite şi distruse de dor, e cuibul de spini în care se naşte nefericirea şi ura, e sentimentul care vine cel mai grăbit, mai grăbit ca şi fulgerul şi pleacă cel mai încet, cel mai urât dar cel mai fidel prieten al inimilor singuratice, al persoanelor depresive, a persoanelor ca mine. Tristeţea, e sentimentul care mă înconjoară acum. Nu durerea, durerea nu mai există. Sunt tristă şi nefericită..

Simt cum totul se zdrobeşte în picătura durerii, care se prelinge şi se aşează uşor pe chipul meu ce-mi reflectă tristeţea sufletului. Simt că se ofileşte şi ultima speranţă din mine, ultima picătură de fericire, simt că apun sub privirea de gheaţă a ochilor săi. Mă scufund într-un întuneric în care îmi e frigă să intru. Doar câteva cuvinte de a le lui mă pot spulbera şi mă trimit spre neant lăsându-mă să mă înec în suferinţa şi să trăiesc în agonie.

Privirea sa de gheaţă mă fixează iar eu stau stană de piatră în faţa lui. Nu ştiu ce să spun sau ce să fac. Puterea de a vorbi m-a părăsit atât de repede precum a scuipat el cuvintele cu venin. Închid ochi. Nu vreau să plâng. Nu acum.

- Ai dreptate Connor, sunt prostuţă, copilă şi inocentă, spun cu vocea stinsă.

M-am întors cu spatele la el şi mi-am ridicat privirea spre cer. A început ploaia. Stropii de apă se lovesc de chipul meu palid cu paluare mortuară. Plouă încet, stropii fiind rari dar mari.

- Nu am vrut să sune aşa, spune şi eu oftez.

- Dar cum Connor? Spune-mi? Îl întreb vorbind ca un maniac, un nebun.

- Eu nu ştiu, spune şi se scarpină în cap în momentul în care mă întorc cu faţa spre el.

- Hai Connor spune-mi. Spune-mi că sunt prostuţă, atât de prostuţă încât am ignorat faptul că m-ai violat, am continuat pe acelaşi ton aproape urlând.

Razboiul Sexului ✅Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum