Catusele Iubirii Noastre (Finalizata)

Capitolul 3

* Editat *

Abia acum dupa doua ore de stat si uitat pe pereti realizez ce am facut. Abia acum imi dau seama ce dracu am putut face. Cum dracu am acceptat. Ce voi face de aici in colo? Cum sa ma căsătoresc cu cineva pe care nu il cunosc. Mi-am facut mie o promisiune ca nu ma voi casatori niciodata. Se pare ca nu sunt buna la a tine promisiunile.

Abia realizez ca toate visele mele s-au spulberat. Visul de a devenii avocata, de a proteja lumea si de a respecta legea.... Totul. Un nod mi se pune in gat. Stiu sentimentul asta. L-am mai simtit odata. Eram clasa a opta  si ma decisesem sa aplic si la liceul de arte. Stiam ca nu aveam medie insa ma apucasem de invatat si faceam si pregătire pana intr-o seara  cand, dupa ce m-am intors de la dus, mama ma aștepta in dormitor ca sa imi spuna:

-Rebecca, am discutat mai bine cu tatal tau si am hotarat sa nu mai aplici la liceul de arte pentru ca stim toti ca nu ai medie si sanse sa intri. Vor fi fete mai bune ca tine. Plus ca si cheltuielile pentru  restul sunt prea scumpe sa ne permitem. Mai bine te duci la un liceu de aici.

In acel moment lumea mi-a picat in cap. Toate planurile si visele mi s-au spulberat. In cateva minute totul s-a distrus. Tot.

Am aprobat-o tacut, dandu-i dreptate. Dar doar eu stiam ca abia astept ca plang. Cand m-am îndreptat spre baie pentru a ma spala pe dinti nu am mai putut si am dat frau liber lacrimilor. Un nod mi s-a pus in gat si nu mai puteam respira din cauza lacrimilor. Dupa câteva minute de plans m-am ridicat, uitându-mă in oglinda. Pur si simplu nu ma recunosteam. Liceul acela era sansa mea de a scapa de acasa. Era sansa mea spre o lume unde nu sunt judecata pentru defectele mele. Unde numele sau banii nu conteaza.

Mi-am spers lacrimile spunandu-mi ca sunt puternica. Nu trebuie sa las asta sa ma darame. Sunt puternica pentru faptul ca nu mi-e tema sa ies nemachiata din casa si fara sa ascund cine sunt cu adevarat. Nu las asta sa ma doboare. Nu e capat lume. Vise au mai fost spulberate. E ok.
M-am spălat pe fata cu apa rece, am inspirat adanc de cateva ori pentru a opri lacrimile si am mers in camera zambind ca si cum nimic nu s-a întâmplat.

Noaptea ce a urmat a fost mai grea, nedormind insa, am trecut si peste asta. Zile ce au urmat au fost zile cu zambete dar nimeni nu a observat vreodata ca erau false. Nimănui nu i-a pasat. Dar nu m-am mai plans. Am trecut peste desi simt si acum un gol din cauza visului spulberat.

Nici nu am realizat ca lacrimile imi curgeau pe fata decat cand usa s-a deschis si Christian a intrat cu o tava de mancare. Cand l-am vazut m-am ridicat rapid din pat si am fugit la baie cu gandul de a ascunde faptul ca am plans.

Am inchis usa in urma mea si mi-am proptit capul de ea. Am stat cateva secunde incercand sa imi calmez respiratia. Pasii lui Christan se auzeau venind inspre usa. Prima oara s-a auzit un mic ciocanit iar apoi vocea lui putin ragusita.

-Rebecca esti bine? Nu. nu sunt bine voiam sa ii spun.

-Da. Da. Mi-am reglat putin vocea pentru a nu-si da seama ca am plans.

-Bine. Ti-am adus de mancare. O sa astept sa iesi si dupa vom continua discutia. si cu asta am auzit zgomotul pasilor se indeparta.

Am rasuflat usurata ca am scapat asa usor. M-am dus la ghiuveta si mi-am clatit fata cu apa rece de cateva ori. Am oftat si am ridicat privirea la reflexia mea din oglinda. Aveam un puternic sentiment de deja-vu. Aveam aceeasi privre ca atunci. O privire ce parea pierduta si poate intr-un fel dezamagita. Nu stiu de cine. Poate de mine ca nu am luptat mai mult pentru vise si dorintele mele, poate de parintii mei ca nu m-au sustinut moral si financiar. Ca nu au facut mai mult pentru a-mi oferi o viata mai decenta.

Dar acum stiu. Sunt dezamaita de mine, de viata ca m-a adus aici. De soarta, destin. De Divinitate. Pur si simplu de tot.

Mi-am sters fata cu un prosop alb si am iesit indreptandu-ma spre camera.