Over Conscience's Desire

Capitolul 6

"A smile is the light in your window that tells others that there is a caring, sharing person inside."

-Cum ai reusit să te răneşti aşa? întreabă Abigail calmă, dupa ce m-a bandajat.

-Am alunecat...spun şi las privirea în jos.

-Credeam că eu sunt neîndemânatică dintre noi două! spune Abigail şi zâmbește scurt. Încearcă să mă înveseleasca dar încă mă învinovățesc pentru stricarea serii.

-Se mai întâmplă. spun şi ridic din umeri. Nu îmi pasă de rană atât de mult. Îmi pasă de prietenia noastră. De modul în care am fost percepută de familia lui Abigail şi de prietenii de acolo.

-Oh, doamne! Am uitat complet. Trebuie să plec. Doamne, trebuie să mă duc acasă. Mama nici nu ştie că am plecat! strigă şi se ridica brusc de pe canapea. Stai, dă-mi nişte apă!

-Vino şi ia apa! spun şi mă ridic plecând spre bucătărie.

-Ah...spune şi se strâmbă scurt alergând în fața mea spre bucătărie.

-Pa, ne vedem mai târziu! spune şi iese pe uşă la fel de agitată cum a intrat. Zâmbesc. E a doua oara azi când zâmbesc azi. Spăl paharul şi îl aşez în dulap. Oftez şi îmi şterg mâinile.
Simt nevoia să ies. Mă îmbrac cu o pereche de blugi negri şi prima bluză care mi-a picat la mână şi cobor în grabă scările. Îmi încalț bocancii şi îmbrac paltonul ieșind rapid pe uşa pe care o încui imediat. Inspir adânc aer în piept şi tuşesc scurt. E frig. Câțiva fulgi de zăpadă se văd în zare. Ninge. Decid să merg spre centrul orașului sperând că nu va fi la fel de aglomerat ca de obicei. Cine iese în prima zi din noul an afară în afară de mine? Nimeni sper.
Păşesc lent prin piața din centru şi privesc în gol în fața mea. Mintea îmi e asaltată de zeci de gânduri. Îmi strâng mâinile pumni în buzunare şi oftez încercând să-mi focusez atenția spre ceva. Privesc în jurul meu şi văd un băiat ținându-se de mână cu o tânără. Probabil e iubita lui. Înghit în sec. Aş vrea şi eu să merg cu cineva lângă mine dar nu să mă țină de mână. În timpul sărbătorilor mă simt destul de singură. Îmi e dor de părinți...

Atenția îmi este captată de silueta unui tânăr care merge rapid în direcția mea. Nu reușesc să îi disting trăsăturile dar simt o oarecare teama. Las privirea în jos, pentru că ar părea ciudat să mă holbez spre un străin şi pășesc la fel de lent în continuare. Unu, doi, trei, patru...cinci... întorc privirea în partea stângă în momentul în care tânărul trece pe lângă mine. Inspir adânc aer în piept şi pășesc în continuare. Şase, şapte, opt...întorc capul în spatele meu şi privesc silueta tânărului brunet ce tocmai a trecut pe lângă mine. Îsi întoarce privirea spre mine şi realizez de unde îmi e aşa cunoscut. E el....băiatul brunet de ieri. Întorc privirea înapoi în față şi încerc să-mi calmez respirațiile şi bătăile inimii. Ce e cu mine de reacționez aşa? Sper să nu mă fi recunoscut. Nu vreau să mă vadă. Ce caută la ora asta aici? Îmi afund mâinile în buzunarele paltonului după ce îmi aranjez puțin bretonul. Aud paşi în urma mea. Grăbesc pasul şi la fel şi persoana din spatele meu. Înghit în sec şi refuz să mă opresc din mers. Îmi e frică.

-Nu ai de gand să te oprești? se aude o voce masculină din spatele meu. Încă merg repede dar pașii lui se opresc. Inima îmi bate atât de rapid încât am impresia că o să îmi sară din piept. Simt cum amețesc dar încă grăbesc pașii pe trotuarul înghețat.

-Deja mă ignori? se aude aceeași voce doar că mult mai aproape de mine. A alergat după mine.
  Mă prinde de braț şi mă întoarce cu fața spre el. Amețeala reapare şi simt cum mă dezechilibrez o data cu întoarcerea bruscă produsă de el. Ridic privirea şi îmi dau seama că e el. A fost ultimul lucru pe care mi-l amintesc înainte să fiu înconjurată de marea de întuneric pe care o văd din ce în ce mai des în ultima vreme.

Privesc în jurul meu şi realizez că sunt într-un spital. Urăsc spitalele. Mă ridic în fund şi îl observ pe scaunul de lângă uşă pe brunet uitându-se la mine. Las privirea în jos şi las un oftat scurt să iasă. Inima îmi bate cu putere şi simt ruşine. Ruşine față de el. De ce am plecat de acasă dacă nu mă simteam bine?

-Eşti mai bine? se aude vocea lui uşor răgușită. Ridic privirea cât să-l văd şi îl surprind ştergându-şi ochii în timp ce cască.

-Mhm...spun încet. De ce mă simt datoare față de el?

-Mă bucur. spune şi zâmbește larg.

-Mulțumesc. spun întorcând privirea spre peretele din față dar îl privesc cu coada ochiului.

-Pentru ce? Că te-am adus la spital?

Presupun că asta ar fi făcut oricine te-ar fi văzut leşinând. Sau aproape oricine. spune şi chicoteşte. E aşa diferit de seara trecută.

-Da, cred. spun şi zâmbesc slab. Mă simt slăbită şi simt cum amețeala revine. Mă rezem cu spatele de tăblia patului şi inspir adânc aer în piept. Iar simt că mă sufoc aici.

-Eşti ok? Brusc eşti foarte galbenă! constată şi se ridică de pe scaun venind spre pat.

-Da! Sunt bine! spun doar ca să îl fac să se întoarcă pe scaun. Nu vreau să stea prea aproape de mine. Se aşeaza la loc şi oftează scurt.

-Crezi că ar trebui să chem un doctor? Sau o asistentă, ceva?

-Uhm...cred că da. spun şi închid ochii lăsându-mi capul pe spate.

-Mă întorc imediat! spune şi flutură mâna ca un "pa". Ridic mâna să imit gestul dar el deja e plecat. Îmi aşez mâna pe pat şi aştept mişcând din picior uşor.

-Sunteți mai bine? spune asistenta abia intrată pe uşa salonului.

-Da, cred. spun şi privesc spre geam neputând să o privesc în ochi pe asistentă şi să îl văd în spatele ei pe brunet cu zâmbetul ăla aşa larg.

-Eu nu cred că e bine! se aude vocea lui. Îmi întorc privirea spre el şi îl privesc încruntată. De ce se bagă el în treburile mele mereu?

-Dacă am zis că sunt bine, înseamnă că sunt! spun iritată de intervenția lui. Când pot pleca de aici? continui eu.

-Imediat. Aşteptați să vă aduc rețeta pe care să o urmați. Nu e mare lucru, doar câteva vitamine. Aveți organismul slăbit. Astăzi ați mâncat? Când ați mâncat ultima dată? întreabă asistenta care deși e mai în vârstă ca mine încă îmi vorbește formal.
Mă uit în jos şi spun aproape şoptit:

-Cred că ieri pe la amiază.
-Ieri? întreabă brunetul mai mult țipând. Nu-i de mirare că eşti aşa slabă! spune indignat.

-Nu-s slabă! spun şi eu cu tonul mai ridicat decât de obicei. Mă enervează. Sunt una din persoanele alea pe care nu le poți enerva repede şi sunt foarte calmă dar el mă enervează şi când zâmbește. E prea vesel şi are prea multă energie.

-Ei haide! Vedem cu toții care e adevărul. Plus că nu ai fost aşa grea când te-am adus aici! spune şi zâmbește strâmb.

-M-mă duc să aduc rețeta! spune asistenta bulversată.

-În sfârșit! şoptesc şi îmi întorc privirea spre geam. Nu mai ninge. E mai frumos afară acum şi poate până la amiază apare şi soarele pe cer.