Over Conscience's Desire

Capitolul 21

Îl priveam cum respiră lent în timp ce dormea atunci când o asistentă a intrat pe ușa salonului. Îi fac semn să vorbească încet și zâmbește aprobând rapid. Se apropie de mine și îmi scoate branula făcându-mă să icnesc de durere, la scurt timp acoperindu-mi singură gura cu propria mână dar Jongin se mișca în fotoliu, încă având ochii închiși. Asistenta îmi lasă pe noptieră o fișă de externare care trebuia doar semnată și urmam să plec, dar nu puteam să plec și să-l las pe Jongin aici, dar nici să-l trezesc nu voiam însă asistenta aparent binevoitoare trântește ușa salonului la plecare încât Jongin, speriat, tresare deschizându-și ochii, prima dată privind spre patul meu.

-Ești bine? Ce s-a auzit? spune agitat ridicându-se de pe fotoliu și trecându-și mâna prin părul negru în speranța că îl va așeza cumva încât să stea bine.
-A ieșit asistenta. spun și schitez un zâmbet aproape insesizabil.
-Doamne ce m-am speriat. spune așezându-se pe marginea patului în care eram eu. Știi că... Ai leșinat.
-Da. spun și înghit în sec amintindu-mi reacția deplasată pe care am avut-o la remarca lui Jongin.
-Îmi pare rău!
-Îmi pare rău! spunem amândoi odată privind în direcții diferite dar în așa fel încât să ne vedem reacțiile unul celuilalt.
-Pentru ce? întreb și las privirea în spre mâinile ce se jucau cu pătura care mă acoperea, acum începând să tremure.
-Nu am vrut să sune așa. Chiar nu e așa. Nu ești un cobai pentru mine, Yeoreum. Iartă-mă! Din vina mea ai avut acea iesire care te-a facut să și leșini. Dacă pățeai ceva, nu mi-o iertam! spune și se întoarce cu fața spre mine căutându-mi privirea.
-Nu e vina ta. Îmi pare rău... pentru ieșire... și pentru că te-am luat de guler în propria ta casă și am țipat și... ideile se pierd complet în momentul în care mâinile calde ale lui Jongin ating pielea mâinii mele de gheață.
-Deci suntem ok acum? întreabă încă serios și eu aprob din cap fără să spun ceva. Nu puteam să spun nimic. Nodul format în gât și privirea ațintita spre mâinile lui așezate peste ale mele nelăsându-mă să îi spun în cuvinte să nu se mai învinovățească degeaba.
-Oh, a venit și fișa de externare? întreabă Jongin spărgând liniștea care îmi făcea palmele să transpire.
-Mhm... răspund aprobând din cap și îmi retrag mâna luând de pe noptieră fișa de externare.
-Te simti mai bine? Adică poți pleca?
-Da. spun semnând, cu mâna tremurându-mi încă, hârtia. Mulțumesc. spun întorcându-mă spre geam.
-Pentru?
Atmosfera în camera era încă neplăcută, cel puțin pentru mine. Mă simțeam stânjenită.
-Ai stat aici până m-am trezit... și...
-Ah, păi eram și eu vinovat pentru... asta! face sens spre mine.
-Ba nu! spun vehement în timp ce mă ridic de pe pat. Amețesc scurt dar clipesc rapid de câteva ori și îmi revin imediat.
Îmi arunc privirea prin cameră pentru a-mi găsi hanoracul. Mă lovesc cu umărul de mâna lui Jongin care stătea întinsă spre mine cu hanoracul.
-Mersi. spun și îl iau în mână. Nu am de gând să îmbrac asta. O să îl spăl acasă.
-Mergem? spune pe un ton voios iar eu aprob din cap în timp ce ieșeam pe ușă.
-Mergem cu autobuzul. spun și Jongin se oprește în fața mea.
-Poftim? Yeoreum merge cu autobuzul? Mergi cu autobuzul? întreabă uimit de câteva ori iar eu aprob. Nu pot să cred așa ceva! Sunt șocat! Șocat! strigă în timp ce ieșim pe ușa spitalului.
-Taci! Se uită lumea ciudat la noi din cauza ta! spun lovindu-l cu toată forța în braț.
-Woaah! Mergem cu autobuzul! spune la fel de tare în timp ce își freacă brațul unde l-am lovit fără a zice nimic legat de asta. Îmi vine să intru în pământ de rușine când văd câtă lume se uită la noi și el continuă să ignore asta strigând la fel de tare.
Afară e aproape întuneric și e mai rece decât era la amiază dar hanoracul ăsta tot nu-l îmbrac. E murdar. Ne oprim în stația de autobuz el așezându-se pe bancă dar eu prefer să rămân în picioare.
-Nu stai jos? Mai sunt vreo 15 minute până vine autobuzul. Refuz printr-un simplu "nu" și liniștea revine și ea în stația goală de autobuz.
-Nu-ți e frig?
-Nu. raspund mecanic și inspir aerul rece în plămâni. Nu e așa frig. spun rapid deși nu e în totalitate adevărat ce am zis.
-Sigur? De ce nu iei hanoracul pe tine?
-Nu vreau. Ce-ți pasă așa tare? întreb pe un ton răutăcios deși nu am vrut să sune așa.
-Pai e frig. spune și eu privesc hanoracul.
-Mie nu-mi e frig, ok? continui încă stând cu spatele spre el.
-Păi mie îmi e. spune și mă întorc spre el. E doar în tricoul ăla. Îi arunc hanoracul pe care, neașteptat de rapid, îl prinde și mă întorc cu fața spre stradă refuzând să-l privesc.
-Îmbracă-te! spun serioasă și el începe să râdă.
-Eu ar trebui să fac asta, nu tu! Nu mai face pe independenta când deja știu cum ești de fapt.
-Dacă știi că sunt bolnavă să nu crezi că sunt slabă. Nu sunt slabă. Și nu fac pe independenta. Sunt independentă. spun încercând să par calmă. Ma vede slabă. Nu sunt slabă. Nu sunt, nu?
-Uite, vine autobuzul. spune schimbând subiectul pentru a nu degenera contrazicerile într-o ceartă ca cea de mai devreme. Autobuzul oprește în fața noastră și Jongin aleargă spre ușa în urmă lui rămânând pe umerii mei hanoracul. Îl dau jos de pe mine și oftez la gestul lui copilaros, urcând în autobuz. Mă sprinjin cu umărul de bară și aștept să plece din statie.
-Yeoreum! se aude vocea lui Jongin strigând cât îl țin plămânii prin zgomotul din autobuz. Îmi întorc privirea spre banca unde stătea și îmi zâmbește larg făcând semn să mă duc spre el. Dezaprob și el mă strigă din nou. Închid ochii rușinată auzind în jurul meu șușoteli precum: "cred că s-au certat", "nu se potrivesc", "cum să-l refuzi?" și înghit în sec târându-mi picioarele spre banca unde stătea Jongin doar pentru a nu mai auzi comentariile fără rost ale oamenilor din jur. Complet fără rost... mai ales când nu știu care e de fapt relația dintre noi doi. Noi doi? Nu. Dintre el și eu. Nici măcar nu suntem prieteni.