Over Conscience's Desire

Capitolul 16

"Don't fall for his smile. Being friendly, considerate and compassionate are his disguises. It's his strategy. The darker greed and ambitious he has, the deeper he hides his true self."

Nu ştiu cât timp a trecut de când stau închisă în casă... nu îmi pasă. Nu îmi amintesc unde am pus telefonul şi nu vreau să-l găsesc. Probabil m-a sunat Abigail... şi poate domnul Kim... înghit pastila şi mă sprijin de chiuvetă privindu-mi cearcănele vineții din jurul ochilor. Pielea îmi e albă precum a unui mort... a unui mort viu. Aşa mă simt acum. După vizita la psihiatru am aflat că da, sunt nebuna... chiar dacă ei o numesc frumos: OCD sau Obsessive Compulsive Disorder... cică e o tulburare obsesiv compulsivă. Sunt nebună. Doar pe jumatate, nebună. Am primit şi un tratament pe care daca nu-l respect, boala se poate agrava. Înghit pastilele acelea cu gust îngrozitor la anumite ore stabilite ale zilei... de mai multe ori pe zi. Îmi e teama să ies... nu vreau să rănesc oameni. Am căutat pe internet câte ceva despre boală sperând că o să găsesc şi nişte persoane care au această boală şi se luptă cu ea. Tot ce am găsit au fost nişte informații date de diferite persoane anonime legat de modul în care se manifestă. Îmi e teamă de oameni... de mine...
Îmi urnesc picioarele cu greu spre dormitor unde îmi petrec majoritatea timpului în căutarea unei soluții să scap de boala asta. Deşi nu am mai dormit de mult timp... nu simt oboseala mai mult decât o simțeam de obicei. Mă simt inutilă. Inutilă şi un posibil pericol pentru apropiați. Oare părinții mei ce ar fi spus despre mine aflând că am tulburarea asta? M-ar fi ajutat să trec peste mai repede?
Încep să mă urăsc mai tare decât o făceam deja. Abigail probabil încă e supărată pe mine după ieșirea mea de la local. Avea dreptate... nu spunea minciuni. E la medicină, trebuia să o cred... şi să îi ascult sfatul. Aud maşina de tuns iarbă a vecinului meu. Închid ochii pentru câteva secunde şi inspir adânc aer în piept. Simt mirosul de iarbă proaspăt tăiată. Mă văd pe mine când eram de-o şchioapă alergând după tata care tundea iarba. Codița împletită se legăna pe spatele meu în timp ce eu fugeam fericită după tata strigându-l să mă lase să tund şi eu iarba deşi mânerul mașinii era mult mai înalt decât mine. Deschid ochii revenind la realitatea care mă face să scâncesc uşor. Îmi e dor de mama şi de tata. Îmi e dor. Inspir adânc aer în piept şi mă ridic de pe podea. Nici nu ştiu cum am ajuns să stau pe podea. Închid în repetate rânduri ochii şi îi deschid rapid asteptând ca imaginea să se facă mai clară. Mârâi încet şi îmi las ochelarii pe noptieră. Feresc puțin bretonul ciufulit şi aud soneria uşii. Nu mă grăbesc să răspund sperând că persoana care mă caută va pleca. Mă duc spre geamul camerei şi privesc spre alee în speranța că o să zăresc persoana care mă caută. Nimic. Cobor scările lent când aud soneria deranjând liniștea pentru a treia oară deja. Îmi trec încă o dată mâna prin breton în încercarea de a-l aranja cât de cât şi casc scurt. Deschid uşa puțin şi rămân blocată cu mâna pe clanță. Ar trebui să îi deschid? Să închid uşa şi să mă ascund iar în camera mea precum un copil de 5 ani când vin rudele în vizită? Inspir aer în piept şi trag cu toata forța de uşă lăsând-o să se izbească de perete.
-Bună! spun agitată şi nu înțeleg pentru care motiv îmi transpiră palmele.
-Eşti bine? se aude vocea lui şi eu las privirea în jos.
-Da, de ce? mint schițând un zâmbet.
-Nu vii la bazin deloc. Şi nu pari aşa bine cum zici că eşti! argumentează scurt făcându-mă să ezit o clipă.
-Ce cauți aici? întreb rapid şi la scurt timp regret.
-Nu pot să vin să te vizitez? Credeam că suntem prieteni! spune zâmbind larg, la scurt timp simțindu-i brațul în jurul gâtului meu. Suntem prieteni nu-i aşa? spune şi îmi ciufuleşte bretonul. Mă strecor pe sub brațul lui şi ridic privirea înfruntându-l.
-Nu am zis niciodată că suntem prieteni. Nici nu mă cunoști! spun rece şi încerc să plec în casă.
-Nu trebuie să te cunosc ca să îți fiu prieten. O să te cunosc pe parcurs.
-Pe parcursul a ce? Unde te crezi?
-Yeoreum. Nu înțeleg de ce dramatizezi totul. Absolut totul. Am înțeles, nu îți place comportamentul meu! Poate sunt prea agitat pentru tine, dar poți încerca să mă suporți. Plângi din orice de parcă doar tu ai o viață grea. Nu e totul roz nici la mine dar nu mă plâng şi nici nu mă răzbun pe viața mea naşpa vorbindu-le aşa oamenilor care vor să-mi fie prieteni.
-Viața ta se pare că e mult mai roz decât a mea! strig şi intru în casă dar nu închid uşa. Nu pot face asta.
-De unde ai tras concluzia asta? Poți să termini cu toată tevatura asta şi să zici care e problema de eşti aşa? Până şi Abigail e îngrijorată. Nu răspunzi nici la apeluri. M-a căutat pe mine! Îți dai seama cât de îngrijorată e? Ştii cât de greu îi e la medicină... şi tu faci ca totul să fie şi mai greu. Înghit în sec. Are dreptate. Nu ştiu ce să fac.
-Eu... spun simțind lacrimi fierbinți curgând pe obrajii mei aproape înghețați.
-Tu ce? Haide! Spune-mi. spune cu o voce mult mai blândă, Jongin.
-Nu pot... îmi pare rău. simt cum amețesc şi mă prind rapid cu mâna de tocul uşii. Nu îi pot spune că sunt nebună. Nu lui. Nu vreau mila lui. Nu vreau să mă evite.
-E ok. Pot aştepta răspunsul ăla. Dar trebuie să redevii cel puțin cum erai înainte. Starea ta nu e deloc bună din câte văd. Ai mâncat azi?
-Mnu... spun cu jumătate de gură şi sper să mă lase în pace şi să plece. Dar în același timp un sentiment nou mă încearcă. Parcă aş vrea să rămână.
-Perfect! Nici eu! spune şi îmi pune mâinile pe umeri întorcându-mă cu fața spre el. Mergem să mâncăm! zambeste larg şi îmi face semn spre geaca din cuier.
-Nu merg. răspund rapid simțind deja cum mi-o ia inima la goană doar gândindu-mă că o să stau la masă cu el şi înconjurată de oameni. Nu o să iasă bine.
-Ba mergi! spune intrând în casă îndreptându-se spre cuier.
-Am zis nu! strig dar el nu se oprește. Opreşte-te! Jongin, nu pot merge! spun prinzându-l de braț. Nu pot.
-Ba poți. Haide! Nu te mai încăpățâna atâta! îmi dă geaca şi eu îl privesc cu teamă. Zâmbește. Se uita la geacă şi apoi la mine şi îmi face scurt semn din privire să o iau pe mine. Încă zâmbește. Îmbrac geaca şi mă încalț cu primii adidași găsiți. O să ies afară azi! O să ies. Ies doar pentru că... Jongin zâmbește. Are un zâmbet drăguț. Dar tot mă enervează zâmbetul lui.