Over Conscience's Desire

Capitolul 25

Deschid ochii și îmi dau seama că sunt în pat. Durerea de cap a dispărut complet, ca și Jongin. Mă ridic în fund și privesc spre geam. Afară, raze de soare se întrezăreau printre norii tot mai putini de pe cer. Totul fusese precum un vis. Oare era un vis? Îmi ating palma ce îi mângâiase spatele brunetului ce-mi sărise în ajutor și puteam să jur că încă simțeam textura hanoracului său pe pielea mea.
Îmi caut cu privirea telefonul și îl văd așezat pe noptieră. Îl deblochez și dupa ce verific ora intru la mesaje, notificarea anunțându-mă că am un mesaj necitit. Inspir adânc aer în piept gândindu-mă că mesajul poate fi de la Jongin. Așa și era.
Expir ușurată. Nu a fost un vis.
"Sper că ești mai bine. A trebuit să plec. Aveam niște treabă." a fost mesajul ce m-a facut să realizez că totul fusese real.

Îmi facusem curaj să merg din nou la psihiatrul ce îmi verifica periodic starea de sănătate. Ajunsă în fața ușii cabinetului ezit pentru câteva secunde să bat în ușă. Ușa care s-ar fi deschis imediat, având în vedere că aveam programarea acum. Lovesc scurt ușa și nu aștept să mi se răspundă, pășind deja în cameră.
-Bună ziua! spun privind în ochi fix, medicul.
-Bună! Poți sta jos! Cum mai ești?
Nu am ezitat nicio secundă în a-i spune toate problemele ce le aveam. Mi s-a spus să măresc doza de pastile luate de la una pe zi la două. Starea mea nu se îmbunătățea deși obsesiile mele de a curăța în continuu se diminuau, din punctul meu de vedere. Deci Jongin nu era de ajutor...
Fac o plecaciune scurtă, ieșind din cabinet. Notificarea de la mesaje răsună în întregul hol al cabinetului eu scoțând rapid din buzunarul hanoracului telefonul.
"Te-ai trezit?"
Răspund imediat cu un "da", punând telefonul înapoi în buzunar. Pășesc încet pe trotuarul aproape gol când o altă notificare îmi distrage atenția de la gândurile proprii.
-"Ești acasă?"
-"Am fost plecată. Am avut treabă în oraș. Acum mă duc acasă. De ce?"
-"Doar eram curios. Vii la bazin?"
-"Pentru ce?"
-"Să-mi ții de urât. Sunt singur aici. Îmi e frică .-."
-"Minți. Nu stiu... nu cred că vin."
-"Haide Yeoreuuuum. Te roooog" zâmbesc imaginându-mi cum ar suna asta spusă în fața.
"Nu vin." răspund și dau drumul telefonului în buzunarul hanoracului mărind pasul către bazin.

Deschid ușile fără a face zgomot și intru în încăperea ce acoperea bazinul. Era gol... aproape gol. În capătul opus mie era un tânăr brunet ce înota dintr-o parte în cealaltă a bazinului. Inspir adanc și pășesc lent îndreptându-mă spre cel care pare fi Jongin. Nu mă observă, fiind concentrat pe mișcările pe care le execută aproape perfect. Până la urmă e înotător profesionist. Oare așa as fi ajuns și eu dacă nu aș fi renunțat? Mă așez pe banca de lemn de lângă bazin și aștept să termine antrenamentul. Aparent, așa îi țin de urât. Îi privesc atentă mișcările devenind cumva geloasă pe condiția lui fizică și pe viteza pe care o are în apă. Mă observă și zâmbesc ridicând mâna să-l salut dar imediat acesta se scufundă, inotând spre marginea bazinului.
-Ai venit! strigă ajuns la scara bazinului în timp ce ieșea din apă.
-Mhm.
-M-ai mințit! spune încrucișându-și mâinile la piept în timp ce pășește apăsat spre mine. Mă simt inferioară și mă ridic în picioare.
-Așa și? spun luând aceeași poziție ca el în timp ce acesta se oprește în fața mea.
-Faci pe dura? Vrei să te ud? spune cu un rânjet pe chip.
-Să nu îndrăznești! mă dau un pas în spate iar el înaintează un pas.
-Și daca îndrăznesc?
-Jongin. Nu glumi cu din astea. Știi că nu mă simt prea bine...
-Dar m-ai mințit! spune prefăcându-se supărat.
-Copilule! Ar trebui să fii recunoscător ca am venit, da?
-Sunt! Sunt! strigă ridicând mâinile cu palmele la vedere la nivelul capului.
-Mai stai mult? spun și el privește gresia în timp ce mormaie ceva. Nu am înțeles ce ai zis! Oh doamne zici că esti un copil, acum serios!
-Mai am doua ture de bazin.
-Pai ce mai aștepți! Fugi de aici! strig la el și aleargă spre bazin.

Dupa alte două ture de bazin în care a fost supravegheat îndeaproape de mine a ieșit din bazin alergând spre vestiare. La ușă s-a oprit și a zis că are să-mi spuna ceva important când se întoarce și a plecat lăsându-mă singură. L-am așteptat în fața bazinului aproximativ cinci minute. Cinci minute în care mi-am tot imaginat ce ar putea să-mi spună. Nu mai vrea să vorbim? A aflat ce am? Oare mă place sau ceva? Îmi închid fermoarul la hanorac și îmi bag mâinile în buzunare bătând din picior un ritm auzit pe undeva.
-Credeam că ai plecat! se aude din spatele meu odată cu ușa bazinului ce s-a deschis.
-Nu încă. Voiam să plec dacă mai dura mult!
-Nu mi-a luat așa mult!

Mergeam lent pe trotuarul aglomerat. Copii, mame, bunici... nimeni nu era singur. Dar câți se simțeau singuri? Las privirea spre trotuar mergând cu grijă pentru a nu lovi pe nimeni. L-aș fi întrebat ce voia să-mi zică dar mă temeam de răspunsul lui. Voiam să aflu ce urma să-mi spună dar voiam în același timp să amân momentul în care urma să aflu ce voia să-mi spună.
-Ești bine? mă întreabă, mâna lui asezându-se scurt pe umărul meu pentru a mă atenționa după care își reia poziția de dinainte.
-Hm? Ah da. Nu prea îmi place că e aglomerat orașul.
-Atât? spune de parcă știe ce simt de fapt.
-Da! aprob ferm și mâna îmi e prinsă de a sa și sunt trasă printre zecile de oameni pe o străduță lăturalnică ce pare mai liberă.
-Mai bine? întreabă zâmbitor dar tot ce pot face e să-i privesc mâna. Mâna ce încă o ține pe a mea. Mâna ce mi-a făcut inima să bată alert. Mâna ce m-a făcut confuză. Mâna ce nu aș vrea să-mi dea drumul acum. Nu acum când îmi e greu.

-Yeoreum... se aude vocea serioasă a lui Jongin când ajungem aproape de casa mea.
-Da? spun înghițind în sec.
-Ți-am spus că vreau să îți zic ceva.
-Da. răspund monosilabic temându-mă de ceea ce va spune. Temându-mă de vorbele lui dar nu și de el. Temându-mă de adevăr poate.