Over Conscience's Desire

Capitolul 20

Îmi muşc buza inferioară agitată. Respir sacadat şi simt cum îmi tremură genunchii.
-Poți merge să stai jos până mă schimb. îmi spune indicând cu degetul canapeaua din sufragerie după care dispare în spatele unei uşi.
Inspir adânc aer în piept şi mă încurajez singură. O să dureze puțin.
Mă aşez încet pe canapeaua moale în care am senzația că mă scufund lăsând pe genunchi sacoșa cu medicamente. Privesc camera scurt şi îmi dau seama că e cam dezordine pe aici dar prefer să nu mă ating de obiecte din moment ce nu sunt acasă la mine şi nici nu-mi permit să fac asta. Întreaga cameră e în nuanțe de crem iar geamul mare din stânga canapelei mă fascinează. Aş vrea să mă ridic şi să merg la geam dar nu o să fac asta. O să-l aştept aici pe Jongin. O maşina care oprește în fața casei mă face să devin din nou agitată. Daca sunt părinții lui? Aud sunetul unui telefon în surdină dar melodia se întrerupe la scurt timp, din cameră alergând spre iesire Jongin doar în tricou, deşi e abia martie.
Mă ridic de pe canapea să văd ce se petrece şi îl zăresc pe Jongin întorcându-se cu o cutie de pizza în mână. Nu îmi place pizza.
-M-am întors. Te mai doare? întreabă eu devenind confuză pentru câteva secunde.
-Ah, mâna? Nu mă doare. spun atingând ușor rănile.
-Minți. concluzionează lăsând pe masă in sufragerie cutia de pizza.
-Ba nu. răspund vehement şi el zâmbește.
-Zicem ca tine azi. Stai jos. spune pe un ton impunător şi mă așez. Îi privesc atentă mișcările pentru că nu-mi dau seama ce caută.
-Ah, aici erai! exclama când vede punga lângă mine. O varsă pe masă şi ia dezinfectantul venind spre mine.
-Ține! spune şi îmi întinde sticluța maronie cu dezinfectant, eu apucând-o repede. Pleacă spre o altă uşă şi se întoarce rapid. Deschide sticluța şi îmi atinge rănile cu bețişoarele după care se dusese, usturimea făcându-mă să îmi schimonosesc fața pentru o perioadă scurtă de timp pentru că după am simțit aer rece suflat peste rană. Îmi deschid ochii şi oftez.
-Ce e?
-De ce faci asta?
-Te durea. Nu stau să mă uit cum nu ai grijă de propriile răni. spune serios punând plasturi pe fiecare din rănile dezinfectate.

-Mulțumesc. spun văzându-l că termină.
-Cum?
-Ce cum?
-Cum îmi mulțumești?
-Ce vrei să zici? Am zis deja "mulțumesc"
-Mulțumeşte-mi mâncând pizza cu mine.
-Nu îmi place pizza.
-De ce mai trăiești, atunci? spune prefăcându-se indignat.
-Nici eu nu ştiu.
-Yaah! Trebuie să mănânci. E delicioasă asta! Nu are cum să nu-ți placă! se ridică lăsând bețişoarele pe masă din fața noastră şi deschide cutia de pizza.
-Hai, ia! spune şi îmi întinde o felie de pizza atinsă de el înainte. Nu o să mănânc nici dacă mă obligă cu felia aia de pizza. E plină de germenii lui şi de toate bacteriile.
-Nu îmi e foame. spun serioasă şi îmi îndrept privirea spre geam. Se așează pe canapea în timp ce mănâncă din felia de pizza cu poftă.
Nu îmi întorc privirea spre el, deja simțind cum mă privește.
-Cum poți să mănânci aşa ceva? O să mergi la o competiție națională în curând probabil şi tu mănânci pizza?
-Mhm. spune înghițind o ultimă muşcătură din felie. Exact aşa! Tu de ce nu mănânci pentru că la bazin nici măcar nu mai vii. spune neutru dar pentru mine a fost o remarcă răutăcioasă.
-Pentru că nu-mi place pizza. spun aproape țipând şi îmi întorc privirea spre el.
-Ok. raspunde şi ia altă felie de pe masă.
-Şi de ce am venit la tine?
-Pentru că eu te-am adus. Nu înțelege nimic greşit, mi se pare interesat comportamentul tău şi vreau să aflu mai multe despre boala ta. spune şi simt cum mă ustură ochii şi lacrimile încep să apară.
-Să înțeleg că sunt ca un fel de experiment pe care vrea să-l vadă lumea şi vrea să vadă cum e? Vocea îmi tremură şi totuși țip şi simt cum îmi fierbe sângele în vene de furie.
-Nu am vrut să zic asta. Doamne, Yeoreum, nu le mai interpreta tu cum vrei. Am vrut să zic că...
-Sunt un experiment, la naiba! Asta ai vrut să zici şi fix asta ai zis! spun ridicându-mă de pe canapea şi plecând spre uşă. Îmi apuc geaca din cuier dar în același timp e prinsă şi de Jongin.
-Stai! Mă laşi să explic? spune calm dar eu simt cum fierb pe dinăuntru iar dacă mai rămân, nu ştiu ce voi face.
-Ce să explici? Ce e de explicat? Ai zis foarte clar că eşti interesat de boala mea şi de comportamentul meu. spun apucându-i gulerul tricoului cu mâinile. Pentru tine sunt un experiment. încep să trag de gulerul tricoului dar el rămâne calm şi stabil în poziția pe care o are în fața mea.
-Nu e deloc aşa. Ascultă-mă. spune pe același ton neutru şi serios dar eu simt cum amețesc şi la scurt timp îmi desprind mâinile de pe tricoul lui, lăsând în urmă câteva cute. Inspir adânc simțind cum rămân fără aer însă după scurt timp privirea mi se încețoşează, treptat devenind întunericul pe care îl văd tot mai des în ultimele luni.

O durere de cap mă trezește şi în momentul în care mă ridic în fund simt o durere în mâna. Privesc spre locul dureros îmi dau seama că e o branulă şi sunt la spital. Îmi întorc privirea spre geam şi îmi dau seama imediat că sunt în același salon în care am fost când m-a adus Jongin. Îmi întorc privirea spre locul unde statea el data trecută şi spre surprinderea mea, era în același loc şi de data asta. Capul îi era sprijinit în pumnul mâinii stângi şi picioarele îi erau întinse în față iar gura îi era ușor întredeschisă şi ochii închisi. Dormea. Îi privesc cu atenție fiecare detaliu fizic. Părul negru îi e ciufulit şi spre vârfuri, picături de transpirație se vedeau pe fire, respirația îi era regulată şi parea că e un somn adânc. Ochii închisi erau împrejmuiți de genele dese dar mici şi gura lui aproape forma un "o". Mâinile îi erau așezate, una sub cap şi cealaltă era sprijinită pe marginea fotoliului şi era doar în tricou dar era învelit cu un hanorac, cât să îi acopere mâinile dezgolite. Ăla e hanoracul meu. Doarme învelit cu hanoracul meu. Atunci când doarme pare liniștit. E precum un bebeluș care doarme în brațele mamei. E liniștit şi pare fericit. Sunt invidioasă. Invidioasă pe el. E aşa fericit şi calm. Nu numai în momentul ăsta...