Capitolul 13

27 5 0
                                    

"One day someone will hug you so tight, that all of your broken pieces will fit back together."

-Şi? Până la urmă de ce ai venit la bazin aşa târziu? întreb afundându-mi mâinile în buzunarele gecii la ieșirea din bazin. Jongin e cu mine. Nu am scăpat de el. A insistat să mă ducă până acasă doar pentru că atunci când am plecat spre vestiare am amețit şi am alunecat, căzând pe scară. Nu înțeleg ce face atata caz pe o amețeală. Amețesc zilnic de aproape un an. Cui îi pasă? Nu mie.

-Pentru antrenament! îşi menține ferm afirmația dar eu simt că mai e şi altceva.
-Minți! Eu cred că mai e ceva. concluzionez şi el râde.
-Eşti medium în timpul liber şi nu ştiu? spune amuzându-se. Îi văd din nou zâmbetul pe chip şi simt un gol în stomac. Nu îmi place zâmbetul lui. E prea fericit pentru a sta pe lângă mine.
-Poate. spun şi încerc să râd dar iese ceva ce nu sună a râs.
-Vii des aici? mă întreabă şi mă gândesc ce ar trebui să îi spun.
-Mereu. spun şi îmi scot mâna din buzunar pentru a-mi aranja bretonul.
-Şi eu vin destul de des. Adică o dată pe săptămână sigur vin. Îmi place noaptea.
-Aha... spun vrând sa par nepasatoare deşi sunt interesată. Nu sunt de el însuşi cât sunt de povestea lui. Vreau să îl aud spunându-mi că nici lui nu i-a fost uşor şi că totuși zâmbește acum. Vreau să mă înțeleagă. Vreau să fiu înțeleasă!
-Ce e cu tine mereu? De ce ne întâlnim mereu în situații de genul ăsta. Eşti depresivă sau ceva de genul?
-Cred... spun şi merg în continuare fără a-l privi pe Jongin.
-De ce? Ai un zâmbet drăguț. Sau cel puțin acceptabil... de ce nu zâmbești?
-Pentru că nu simt. Nu văd rostul unui zâmbet fals când eu mor pe dinăuntru. spun iritată şi el înghite în sec zgomotos. L-am auzit.
-Şi nu vrei să spui cuiva ce te doare? Nu vrei să ai pe cineva ca...
-Nu. îl întrerup. Gândul de a avea pe cineva aproape mă face să-mi dau seama că persoanele dragi sunt ca o responsabilitate pentru mine. Să am pe cineva? E deja prea mult pentru mine.
-Nu contează că nu vrei. Pot fi eu!? Pot să te ascult aberând toată ziua şi să uit până a doua zi. Vrei?
-Nu. spun sigură pe mine şi grăbesc pasul.
-Yeoreum! Stai! se aude strigând după mine şi mă opresc. De ce m-am oprit? Mai e mult până acasă la tine? întreabă şi eu oftez schițând un zâmbet scurt.
-Mai e. De ce?
-Mi-e sete! constată şi mă apucă de braț. Vino! Îmi e prea sete. Ne mai odihnim. spune trăgându-mă spre o bancă într-o stație de autobuz.
Mă aşez jos şi apoi se aşeaza şi el lângă mine. Exact lângă mine. Gecile noastre se ating şi la fiecare mişcare a noastră se aude un zgomot uşor provocat de materialul lor.
-Văd că ne plac stațiile de autobuz! spune şi zâmbește spre mine dar eu îl zăresc cu coada ochiului. Nu înțeleg la ce se referă şi nu stau să-mi bat capul cu asta.
-Ce vrei să zici?
-Pai şi la noul an tot într-o stație eram.
-Corect...
-Nu prea vorbeşti.
-Nici tu nu prea taci! spun şi el chicoteşte.
-Nu te contrazic. Îmi place să vorbesc. Îmi plac oamenii. Îmi place să fiu ascultat şi înțeles. spune zâmbind iar eu ridic privirea spre el. Privirea mea se întâlneşte cu a lui câteva secunde şi zâmbește larg... iar.
-Mergem? întreb inconştientă şi apoi rectific. Adică... eu mă duc acasă.
-Mergem! spune şi mă apucă de braț. Îmi trag mâna din strânsoarea sa şi zâmbesc.
-Nu-mi plac atingerile. concluzionez iar în secunda următoare se face linişte. Aştept să zică ceva. Să reactioneze în vreun fel. Dar e ciudat de liniştit. Probabil nu se aştepta la asta.

Ajunsă aproape în fața casei mă opresc brusc şi îl văd pe Jongin tresărind când mă opresc. L-am scos din gândurile lui.
-Eu plec. Mersi. Pa! spun pe un ton calm şi aproape şoptesc "pa".
-Şi eu merg cu tine. Îmi e sete! Îmi dai apă? spune şi zâmbește.
-O-ok... vino. spun şi scot cheia din buzunar. Descui uşa de trei ori, intrând şi verific dacă am cheia în buzunar după ce am intrat. Las uşa uşor deschisă în urma mea dar nu aud paşi.
-Ce faci? Nu vii să bei apă? spun văzându-l pe Jongin în fața uşii așteptând.
-Credeam că...
-Nu îți aduc apă până aici să o vărs jumatate pe jos! spun şi el păşeşte în casă.
Aprind lumina pe hol şi în sufragerie pentru a lumina şi bucătăria.
-Până şi casa e tristă! concluzionează el. E aşa de curată şi de tristă. spune trecându-şi degetul pe masa de sticlă din fața canapelei.
-Ştiu, nu? spun şi zâmbesc. Mie îmi place aşa.
-Uhm...Yeoreum?
-Ce?
-Sunt încălțat, mai merg? spune şi se opreşte pe covor.
-Da, vino! Oricum mâine le spălam. spun şi el mă urmează. Îi pun apă într-un pahar şi i-o dau. Bea două pahare pline de apă şi cred că l-ar cere şi pe al treilea dar se abține.
-Pai eu... merg acasă! spune şi se duce spre uşă iar eu îl urmez. Trebuie să încui uşa dupa ce pleacă.
Mă opresc în tocul uşii şi zâmbesc cand îmi zâmbește. Din politețe.
-Pa! spun slab dar ştiu că a auzit. Nu mi-a răspuns deşi se uită încă la mine. Sunt nedumerită în legătură cu ce vrea să zică dar parcă simt că ezită să spună ceva.
-Pa! se aude când mă întorc pe călcâie pentru a intra şi două brațe se așează pe talia mea uşor, simțind în spatele meu un piept cald de cate ori respir. Şi respir prea des față de normal, aproape hiperventilând. Nu reușesc să articulez niciun cuvânt şi nu ştiu dacă îmi place îmbrățișarea sau nu dar mă simt sufocată. Îşi desprinde mâinile de pe talia mea şi deşi a durat câteva secunde îmbrățișarea, eu am simțit-o ca şi cum a durat câteva minute bune.
-Daca nu îți plac atingerile, încă... o să te fac eu să-ți placă.
Se aude vocea lui dar nu mă întorc spre el. Nu am puterea necesară să-l privesc zâmbind.
Aud paşi îndepărtându-se şi ştiu că a plecat. Frigul de afară îmi loveşte spatele cu brutalitate. Închid uşa şi mă lipesc de ea. Tot rece. Pentru câteva secunde mi-am simțit spatele cald. Acele secunde în care am fost îmbrățișată. Cu toate astea, nu vreau să repet experiența. Nu vreau să ajung dependentă de atingerile cu oamenii din jurul meu. Nu vreau să îmi placă. Nu vreau să înceapă să-mi placă prezența lui. Nu vreau...

Over Conscience's DesireWhere stories live. Discover now