chaos

Capitolul trei

- Rosalie, ești sigură că poți face asta?

Mă întreabă mama și dau imediat drumul climei mașinii, pentru că simțeam că iau foc. Afară nu era cald, nicidecum, ci era din cauza emoțiilor ce m-au acaparat.
Mereu palmele îmi transpiră când sunt emoționată, și de aici pleacă sute de stări ce mă copleșesc.

Dar în ciuda tuturor lucrurilor pe care le simțeam, am mișcat afirmativ din cap ca răspuns pentru mama.
Trebuia să fac asta, trebuia să fiu acolo pentru familia mea, să le arăt că rezist psihic și că tot ce s-ar întâmpla, întotdeauna vom rămâne o familie unită, indiferent că distanța ne separă. În special, mă simt obligată să fiu acolo pentru iubitul meu tată, să îi demonstrez că îl iubesc nespus chit că are un trecut tumultuos.

- Vom ajunge în aproximativ cinci minute. Iar eu voi intra prima în sala de vizite, la vorbitor. De acord?

Dau încă o dată afirmativ din cap ca un cățel credincios ce sunt.

Oficial este cea mai proastă zi din viața mea. Am mai avut zile proaste, dar aceasta le întrece pe toate. Deși îmi este foarte dor de tatăl meu, încă nu sunt pregătită sută la sută să dau ochii cu el după tot ceea ce s-a întâmplat. Autoritățile ai reușit să ne separe încă din secunda în care l-au capturat, iar de atunci nu am mai avut permisiunea să îi mai aud vocea, nici din partea mamei nici din partea autorităților. Nu a avut nevoie de un proces îndelungat atunci când era nevoit să primească sentința, a fost nevoie doar de douăzeci și patru de ore de alergat prin tribunale, ca apoi să fie transferat la penitenciarul din Chicago. Nu am înțeles prea multe, nici acum nu o fac. Tot ce știu este că, pot garanta asta, aceste soiuri de traume pot fi fatale pentru o adolescentă de șaptesprezece ani, deoarece îți schimbă viața radical în numai câteva ore. Mă simt străină, simt că sunt numai un spectator care urmărește acest corp și ceea ce se întâmplă în jurul lui. M-a năucit total.

Într-un final, și speram ca acest moment să nu apară de curând, am ajuns la destinație după un drum încărcat de emoții.
Mama parcase mașina în parcare, printre mașinile polițiștilor, multe blindate.
Am coborât și am privit clădirea imensă din fața mea. Îmi dădea fiori de-a dreptul pe șira spinării.  Am rămas o clipă pe loc, ținându-mi respirația. De ce a trebuit să se ajungă până aici? Am ajuns să fac o vizită tatălui meu într-un penitenciar, în loc de a fi acasă, tolănit pe canapea și cu telecomanda televizorului în mână.

Mereu va dăinui întrebarea: de ce tata e aici? Doar oamenii răi ajung la închisoare.
Ei bine, tata e un om rău, din cauza aceasta a ajuns să locuiască aici, departe de fiica și soția lui care reprezintă familia sa.

- Haide, Rosalie. Ce se întâmplă?

- Sunt bine.

O liniștesc, deși este evident că nu mă crede, apoi am urmat-o spre intrare, având parte de încă un rând de fiori de-a lungul intrării în momentul în care gardianul ne controlase buzunarele și folosise detectorul de metale asupra noastră. Omul bătrân, dar destul de masiv pentru vârsta sa înaintată, ne lăsase să trecem pragul intrării după ce se convinse că totul este în regulă cu noi și nu am venit pregătite să facem ravagii, salvând infractorii din locul lor bine meritat.

Un hol lung se întindea în fața noastră și l-am parcurs până la final. Mama se opri în fața uși unde ne indica sala de "vorbitor" și discuta cu polițistul care se afla acolo pe post de pază.

- Tatăl tău ne așteaptă. Stai aici, nu va dura mult.

- Bine.

Mama intră în sală, iar înainte de a închide ușa în urma sa am auzit zeci de voci și o gălăgie infernală, semn că erau mulți oameni înăuntru, vizitând familia sau prieteni.