Capitolul 65

5.5K 433 30
                                    


      Camryn

          Întregul meu corp tremură.
Trebuie să îmi strâng mâinile în pumni ca să încerc să mă calmez. Valuri de căldură urmate de unele de gheață îmi trec neîncetat prin corp.
  Inspir adânc și ridic încet o mână.
Am nevoie de câteva clipe până să îmi fac curaj și să bat la ușă.
  Mi se pare că durează o eternitate până când aud niște pași și apoi ușa se deschide.
   În fața mea, apare un bărbat, cu ochi căprui și un zâmbet prietenos pe față:
-Bună! Te pot ajuta cu ceva?
   Îmi vine să mă întorc pe călcâie și să alerg mâncând pământul deoarece probabil că am greșit adresa:
-Cine e la ușă?
   Vocea se aude din casă și bărbatul din fața mea se dă puțin la o parte ca să se uite la persona care vorbește, iar acum că pot vedea și eu cine e în holul casei, simt cum respiratia mi se oprește.
    Fac ochii mari cât cepele și întregul corp îmi înțepenește de parcă aș fi paralizat.
   Deschid gura să spun ceva dar creierul meu pare că nu mai funcționează.
  El se încruntă și vine spre ușă.
  Bărbatul cu ochi căprui se uită confuz la noi.
   Abea când ajunge în prag și îmi ridic ochii spre el iar privirile noastre se intersectează, abea atunci văd pe fața sa momentul în care mă recunoște.
   Ochii i se măresc și orice expresie îi dispare de pe chip fiind înlocuită de șoc.
   Păstrăm liniștea și mi se pare că trec ani, chiar dacă sunt doar câteva secunde până când el șoptește:
-Camryn?
-Riley?!
  E o întrebare. Sau poate o afirmație. Nu îmi pot da seama cu siguranță.
  Dar suspinul pe care îl scoate, îmi confirmă toate bănuielile.
   Fără nicio altă avertizare, face un pas spre mine și brațele sale îmi înconjoară trupul.
     Îmi ia o clipă până să îmi revin și să îmi ridic și eu brațele și să îi cuprind trupul.
   Închid strâns ochii și suspin adânc. Ceea ce simt în suflet în clipa asta nu poate să fie descris în cuvinte.
  Cu toată lucrurile care s-au întâmplat în ultimele zile, nu am avut atât de mult timp să mă gândesc la tot ce înseamnă faptul că Riley e în viață.
  Dar acum, în brațele sale, totul e atât de real.
  Îmi îngrop capul în tricoul său și îi aud bătăile inimii. Bătăi pe care nu am crezut că o să le mai aud vreodată.
   Din gât imi scapă un suspin iar ochii mi se incețoșează.
   Mă desprind din brațele lui Riley mult prea repde pentru gustul meu dar avem nevoie amândoi de asta.
   Să ne privim unul pe altul ca să știm că ceea ce vedem e eral și nu doar o inchipuire a imaginației noastre.
    E mai înalt iar părul ii e ceva mai scurt decât îmi aduc aminte că îl purta. Postura sa e mai impunătoare iar trăsăturile mai mature. Dar ochii săi sunt aceeași. Sunt ochii săi.
  E el!
- Ești tu! Chiar ești tu! Am crezut că ai murit!
- Sunt eu.
   Riley îmi zâmbește și dintr-o dată simt cum un val de furie mă cuprinde și mă ridic pe vârfuri și îl plesnesc.
   E clar că nu se aștepta la așa ceva deoarece face ochii mari surprins:
-Cum ai putut? Cum ai putut să pleci și să mă lași să cred că ai murit?!
-Eu...
   Riley se uită în jur ca și când ar căuta ajutor. Bărbatul cu ochi căprui se uită la noi și ridică din umeri apoi spune:
-Eu o să fiu în bucătărie în caz că aveți nevoie de mine.
   După ce intră înapoi în casă, Riley se întoarce spre mine. Își trece o mână prin  păr și oftează:
-Îmi pare rău, Camryn.
-Așa ar și trebuii! spun încercând să îmi domolesc furia
   Îmi șterg lacrimile cu mâneca bluzei:
-Chiar au spus că am murit? întreabă el după câteva clipe de tăcere
  Dau din cap. El ridică din umeri:
-Ar fi trebuit să mă aștept la ceva de genul.
   Apoi văd cum în colțul gurii îi înflorește un zâmbet:
-Au făcut măcar o înmormântare?
   Scutur din cap:
-Nu din câte îmi aduc eu aminte.
-La naiba! Puteam să am parte măcar de o înmormântare fițoasă la tot ce am îndurat de la nenorociții ăia doi!
   Riley zâmbește când spune asta și în piept simt căldură. Acesta e fratele de care îmi aduc eu aminte. Acesta e fratele meu.
  Nu trădătoriul pe care îl prezintă mama și tata.
   Îmi ia câteva clipe ca să îmi fac curaj să întreb:
-Ce ai făcut? Știi tu, ca să te dea afară?
   Vocea îmi e doar o șoaptă.
   Riley se uită atent la mine și mi se pare că durează o veșnicie până când vorbește iar. Când o face, nu mă privește în ochi:
-Am făcut ceva cu care eu nu erau de acord. I-am sfidat.
   Ca și persoană care a crescut 18 ani în aceeași casă în care a crescut și Riley, știu ce înseamnă să îi sfidezi pe părinții noștrii:
-Da. Dar ce ai făcut ca să îi sfidezi?
   Riley arată spre casă:
-Vino cu mine.
   Il urmez în casă. După ce traversăm holul de la intrare și trecem pe lângă o sufragerie primitoare, ajungem intr-o bucătărie spațioasă și foarte luminată de niște ferestre uriașe care te lasă să privești spre  curte.
   Eu rămân undeva la intrare dar Riley se uită spre mine și îmi zâmbește în timp ce îmi face semn să mă apropii și să mă așez la masă.
  Celălat bărbat, cu ochi căprui, e lângă aragaz. Se întoarce spre mine:
-Vrei o cafea?
-Sigur. Mulțumesc.
  El se întoarce spre aragaz. Riley ia trei căni din dulap și pune praf de cafea în ele.  Apoi ochi căprui, pune laptele în căni.
   Ia una și i-o întinde lui Riley și înainte să vină spre mine cu cealaltă, se apleacă spre Riley și îl sărută.
   Aproape că rămân cu gura căscată.
  Ochi căprui vine spre mine cu cafeaua în mâna și mi-o întinde. Imi ia o clipă să îmi revin din șoc ca să întind mâna și să o iau:
- Mulțumesc!
  El îmi zâmbește:
-Cu plăcere!
   Apoi îmi întinde mâna:
-Nu am avut ocazia să ne cunoaștem oficial. Eu sunt Mason!
  Îi întind mâna:
-Eu sunt Camryn. Sunt sora lui Riley!
  Mason îmi zâmbește:
- Știu. Am auzit o multime de lucruri despre tine.
  Din modul în care se uită la Riley îmi dau seama că așa și este.
  Mason își ia cana de cafea și dispare din bucătărie ca să ne ofere posibilitatea să vorbim singuri, și îi mulțumesc în gând pentru chestia asta.
  Mă holbez un timp la lichidul cafeniu din cană ca intr-un final să îmi ridic privirea spre Riley și să constat că și el mă privește.
-El este...adică tu și cu el...
-Eu și cu Mason suntem împreună. Dacă asta vrei să întrebi.
   Dau din cap. Imi dau seama că tonul lui Riley s-a schimbat de cel pe care îl avea atunci când eram afară. 
  E mai reținut. Precaut. Gata să se apere în cazul în care aș spune ceva:
-De asta...de asta te-au dat mama și tata afară?
-Nu m-au dat afară. Am aplecat. Eu am plecat, pentru că am vrut să trăiesc așa cum vreu eu nu cum îmi dictează ei.
    Dacă nu poți accepta așa cum sunt, mai bine mor decât trăiesc aici! Cuvintele pe care Riley i le-a spus tatei cu ani în urmă, înainte să iasă din casa noastră pentru ultima dată, îmi răsună în urechi.
  Mă ridic de pe scaun și merg spre el. Ne privic reciproc câteva clipe și apoi îmi ridic mâna.
  Il mângâi pe obraz și simt cum ochii mi se umplu de lacrimi:
-Îmi pare rău, Riley! Îmi pare rău că a trebuit să treci prin  toate astea!
  Îmi trag nasul și mă uit la el:
-Pot...Pot să te îmbrățișez?
  El expiră ușurat și pe față i se întinde un zâmbet mare.
  Mă trage spre el ca să mă strângă în brațe:
-Poți să mă îmbrățișezi oricând vrei tu. Doamne, mi-a fost atât de dor de tine, prăjiturică!
  Inima aproape mi se frânge când aud numele de alint și îl strâng mai tare în brațe.
Aș vrea să fiu furioasă pe el. Aș vrea să strig la el și să îi spun că ar fi putut să vină să mă ia de acolo. Sau să îmi spună pur și simplu că e bine. Dar acum, inteleg că nu a putut.
   Acum inteleg mai bine decât oricine. Știu cum e atunci când pleci din casa părinților mei. Odată ce ai ieșit pe ușa aceea, nu te mai întorci niciodată.
   Riley se îndepărtează puțin de mine și după ce mă mai privește câteva clipe, mă ia de mână:
-Vino, vreau să cunoști pe cineva!
   Mă duce spre etajul casei și văd că se oprește în fața celei de a doua uși.
  O deschide încet și mă lasă să intru prima.
  Primul lucru pe care îl observ, e tapetul de pe tavan.
  Plin de stele strălucitoare de parcă ai privii un cer înstelat chiar și atunci când afară e lumină.
  Al doilea lucru pe care îl observ, e pătuțul din mijlocul camerei.
  Riley mă trage mai aproape și chiar și de la câțiva pași distanță, pot vedea micul trup care doarme pe spate.
-Dumnezeule!
  Mă apropii de parcă aș fi hipnotizată și mă uit la bebelușiul perfect. E îmbrăcat intr-o rochiță roz și are piciorușele grăsane dezgolite.
  Degegețele ii sunt strânse în pumnișori iar gurița ii e puțin deschisă:
-Ea e Christine!
   Vocea lui Riley mă scoate din transă. Imi ridic ochii înlăcrimați spre el și abea îmi găsesc vocea:
-E a ta?
   Riley îmi zâmbește:
-Da. E fiica noastră. Avea șase luni când eu și Mason am adoptat-o acum trei luni. Era singură intr-un pătuț de spital, abandonată. Când am văzut-o, am știut că ea e fiica noastră.
   Hohotele de plâns mă scutură chiar acolo în mijlocul camerei și plâng așa cum nu am mai plâns de când mă știu.
  Riley mă ține în brațe până când mă potolesc dar eu continui să plâng multă vreme după aceea deoarece știu că aceste lacrimi sunt lacrimi de fericire.
   După 10 ani, sunt în sfârșit, fericită din nou.

Atracție Interzisă #Grey Sisters Vol I Where stories live. Discover now