"Iubirea pe care o simt pentru tine a fost depusă în totalitate aici, pentru că inima mea nu știa cum să-ți spună în față..."
"Dar... cum vei reacționa? Oare m-ai putea iubi în ciuda esenței mele atât de îndepărtate de normalitatea lumii tale...
Te-am văzut la cursul de desen. Pictai un fluture pe care îl pirogravaseși săptămâna trecută. Era atât de delicat încât mă făcea să mă gândesc la tine, frumusețea sufletului meu.
Eu stăteam și te pictam. Era destul de greu, dar încercam să-ți copiez trăsăturile perfecte pentru ochii mei, părul într-o combinație plăcută de șaten închis și negru, ochii strălucitori ca niște aripi albastre ale unui fluture de cristal. Te-am pictat acompaniat de fluturi deoarece fulturii, creaturi atât de aproape de perfecțiunea căutată atât de mult de mințile umane, cu atâta ardoare, în ciuda ascunzișului banal, te acompaniau perfect. Parcă erați făcuți unii pentru alții. Nu știu dacă știi, dar și tu ești un fluture.
Fluturele meu.
Ai venit la mine să-mi ceri vopsea, fiindcă eu eram singura care mai avea intacte noanțele de care aveai nevoie. M-am uitat în aripile de azur ale ochilor tăi. Nu veneai pentru mine, veneai din nevoie, pentru vopseaua mea. Eram dejamăgită de tine. Totuși, am profitat de situație pentru a vorbi cu tine. Asta-mi doream într-o proporție pe care nu o vei putea afla niciodată, oricât de bun la matematică ai fi. Te-ai comportat normal, ai vorbit de parcă vorbeam zilnic, nu de parcă nu vorbisem deloc 3 ani întregi.
Profesorul a venit lângă noi și ne-a întrebat dacă ne înțelegem. Tu ai răspuns spunând că ne înțelegem mai bine ca niciodată. Eram în culmea fericirii. Niciodată vorbele tale nu mă atinseseră atât de profund. Profesorul a vrut să ne spună că facem o echipă bună, dar când să ne spună numele, s-a blocat. Numele tău normal că-l știa, Darren, dar cu al meu avea o problemă. Nu și-l amintea. Aveai o față care spunea un singur lucru : "vreau să-i spun, dar nu am reținut nici eu". Atunci, oftând, am spus:
— Guinevere.
— Exact, Guinevere, a început rapid profesorul. Acum mi-am amintit. Ai un nume destul de rar, după părerea mea. Ca să nu-l mai uităm, hai să avem un cod secret. Doar noi trei. Când uită unul dintre noi cum te cheamă ne spui "Regele Arthur" și ne vom aminti. De acord?
Am încuviințat din cap. Nu-mi plăcea să folosesc multe cuvinte, eram mai tăcută, poate fiindcă nici nu mi se prea dădea ocazia să vorbesc. Dar, eu, să am un secret împreună cu tine? Mi se părea incredibil, poate un vis.
Tu, nu știu de ce, nu dădeai semne de a aprecia atât de mult faptul că împărțiam un secret. Profesorul s-a îndepărtat de noi (noi, ce dulce cuvânt...), iar tu ți-ai luat vopseaua și ai plecat. Fără a zice nimic. Fără a saluta măcar. Nu știu cât vezi, dar mă rănești. Mă rănește indiferența ta. Mă rănește fiecare cuvânt pe care nu-l spui. Cu zidul indiferenței între noi, mi-e greu să trăiesc. Mi-e greu deoarece nu știu dacă mă vei putea iubi vreodată.
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
