Make me | 2

Capitolul 74

"Mamă? Ce..Ce faci aici?" Habar nu aveam cum să reacționez, mi se părea că visez. Nu avea cum să fie mama mea aici, în fața mea, în casa lui Lucas, în Pullman. Nu are nicio logică.

"Ce fac aici?" A spus țepos, arcuind o sprânceană. "Am venit să te iau acasă, asta fac aici." A ridicat o mână în aer, scoțând la iveală o bucată de hârtie. Mi-a luat câteva momente să îmi dau seama că hârtia era biletul pe care i l-am lăsat eu. "Ți-ai ieșit complet din minți? Ai idee câte griji mi-am făcut până să mă sune Lucas?"

Poftim? Am auzit eu bine sau mintea chiar îmi joacă feste?

"Ai sunat-o?" M-am uitat la Lucas, care stătea rezemat de spătarul canapelei din sufrageria lui, încă având pielea umezită, și din păr îi cădeau stropi micuți pe parchet.

"Da." Mi-a răspuns simplu, parșiv. El chiar a făcut asta? A sunat-o pe mama ca să mă aducă acasă? Cât de nemernic poate fi, încă mă surprinde orice acțiune din partea lui. Niciodată nu știu la ce să mă mai aștept.

"Da, și ar trebui să îți pară bine că m-a sunat tocmai când eram pe punctul de a alerta poliția." Mama și-a pus mâinile în șolduri, privindu-mă acid. "Unde ți-a fost capul să pleci așa din Seattle? Și cine naiba te-a adus aici?"

"De ce ai sunat-o? Parcă ți-am spus că o să o sun eu și o să vorbesc eu." Nu am băgat-o în seamă pe mama, ci l-am privit țintă pe Lucas. Mă simțeam oarecum trădată, de parcă nu îl mai simțeam pe Lucas de partea mea.

"Pentru că știam că o să tragi de timp și o să se ajungă la lucruri mai grave din cauza asta." Și-a pus mâinile în sân, vorbindu-mi de parcă eram un țânc stupid.

"Și ce dacă? Mi-am asumat totul încă de când am ieșit din Seattle." Așa și este, știam foarte bine în ce mă bag, dar nu îmi păsa. Nevoia de a-l vedea pe el era mult mai mare.

"Ți-ai asumat totul?" Mama a pufnit, frecându-și buzele una de alta. "Tu chiar ți-ai ucis ceva neuroni, altfel nu îmi explic ce sunt apucăturile astea. Tu nu ești așa. Haide, plecăm acasă!" A venit spre mine, sunetul tocurilor sale stiletto spărgându-se în podea. M-a prins de încheietură, și a încercat să mă tragă după ea, dar m-am smucit.

"Mamă, nu vreau să mă întorc acasă." Am replicat, privind-o cumva mult mai serios. Nu, nu vreau să mă întorc în Seattle. Nu vreau să merg acolo, și să dau ochii cu toate lucrurile acelea groaznice, care aproape au reușit să mă deteriorizeze.

"Vorbești prostii, Mia. Bineînțeles că vrei acasă. Ești prea dată peste cap ca să mai gândești limpede." Mi-a aruncat câteva cuvinte, și mi-a prins din nou mâna, de data asta mai strâns, ceea ce a făcut-o să reușească să mă tragă după ea câțiva metrii, până am ajuns aproape de Lucas.

"Alice, oprește-te." Lucas i-a spus aspru, îndreptându-și spatele. Deși ipostaza în care suntem amândoi îmbrăcați e umilitoare, nu e ca și cum am putea face ceva în privința asta. "Te-am sunat ca să nu îți faci griji în privința ei, nu ca să o târăști înapoi în Seattle."

"Da, și îți mulțumesc că ai făcut asta, dar Mia nu poate rămâne aici. Asta nu este casa ei. Va trebui să înceapă școala săptămâna viitoare. Nu poate părăsi așa, cu una cu două Seattle, și să își lase în urmă toți prietenii, toate amintirile." I-a explicat lui Lucas, strângându-mi mâna și mai tare între degetele sale.

"Te înșeli, mamă. Eu nu mai am nimic în Seattle. Nu mai am o familie normală, nu mai am prieteni acolo, liceul meu e dat naibii și nu mai am nimic care să mă facă să îmi doresc să stau acolo. Prima și singura mea opțiune a fost Pullman!"

"Dar ai doar 18 ani!" S-a rățoit către mine, și nu a ezitat să îi dea o privire veninoasă și lui Lucas.

"Exact! Am 18 ani și pot decide pentru mine." Mi-am tras mâna din strânsoarea ei, și m-am încruntat deranjată de mica urmă roșie din jurul încheieturii mele.