Make me | 2

Capitolul 104

Știam că asta o să se întâmple încă din momentul în care Lucas m-a însoțit în aeroportul din Madrid. Știam că după ce voi ajunge în America, acasă, Lucas nu o să îmi mai dea semne de viață și mă va lăsa într-o ceață atât de densă că aș putea să o ating.

N-a vrut să se despartă de mine, dar a preferat să mă chinuie în felul ăsta. Să pună un ocean între noi fără să mă lase să îi știu binele.

Ce face? Se înțelege cu tatăl său? Se simte bine? A răcit? Doarme destul? Mănâncă destul? Merge la petreceri? Și-a făcut alți prieteni? A cunoscut alte fete? Se mai gândește la mine? Se întreabă dacă eu sunt bine?

Aș vrea să știu până și cel mai mic detaliu despre el, și simt că înnebunesc pentru că nu pot afla. Mă întreb dacă el se gândește la mine în felul în care eu mă gândesc la el...iar eu nu mă pot despărți de gândurile direcționate spre el nici măcar o clipă.

Nu vreau ca Lucas să vină peste câteva luni în America cu intenția de a se despărți de mine. Sau, în cel mai rău caz, să vină de mână cu o fată. Mi-ar rupe sufletul în bucățele, iar apoi mi-ar rupe acele bucățele în alte bucățele. Îl iubesc așa mult încât până și gândul ăsta mă rănește.

Faptul că nu îl mai am lângă mine mi-a făcut un gol imens în ființă. Apartamentul nostru, nu se mai simte al nostru. Mănânc singură la masă, imaginându-mi că Lucas stă pe scaunul de lângă mine complimentându-mi mâncarea sau enervându-mă cu orice chestie care îi trece prin minte. Dulapul de bucătărie nu mai este plin cu prostiile pe care Lucas le mănâncă, iar televizorul nu mai derulează serialele sale preferate. Mă trezesc și mă culc singură, consolându-mă cu fantoma îmbrățișării lui Lucas în somn. Mai am câteva hanorace care îi aparțin, și pe care le îmbrac atunci când dorul devine insuportabil, dar nu e același lucru. Dormitorul e gol. Parfumul său nu mai e aici, și nici vocea sa răgușită de dimineață. Nu mai e nimeni care să mă admire în timp ce mă pregătesc, iar apartamentul nu mai este cuprins de râsetele noastre combinate, sau ciondănelile noastre sau conversațiile noastre de la miezul nopții când nu avem niciunul somn. Nu mai e nimeni care să-mi povestească despre stele și nimeni care să îmi cuprindă talia sau mâna într-a sa. Nimeni nu mă mai așteaptă acasă, iar eu nu mai aștept pe nimeni să vină acasă...sunt goală.

Uneori dorul devine atât de greu de dus încât am impresia că mă sufoc. Am impresia că o să cad și n-am să mă mai ridic niciodată. Am nevoie de el. Simt că nu pot respira fără el, și a trecut numai o săptămână de când nu i-am mai văzut fața si nu i-am mai auzit vocea.

Am obosit să plâng în fiecare noapte din cauza lui. Am obosit să plâng pentru că el nu e lângă mine să-mi șteargă lacrimile. Și totuși, vreau să strig din toți rărunchii și să-mi smulg părul din cap pentru că sunt disperată să-l văd din nou și să-l simt aproape de mine. Am știut despre ce vorbeam atunci când i-am spus că nu îi dau drumul. Știam că dacă îi dau, voi deveni o epavă fără sens și fără viață.

Pentru că asta sunt. Nu sunt nimic mai mult decât ceva ce trăiește ca să nu moară. Singurul care mă putea să mă simt în viață era el, iar el nu mai e aici. Cum se presupune că pot trăi fără sursa care îmi dă viață?

Nu, nu pot. O simt. O simt cum mă scurg puțin căte puțin în fiecare zi și cum devin din ce în ce mai lipsită de energie sau chef de a face orice. Nu sunt fericită deloc și asta mă omoară.

Nici măcar nu pot să îmi distrag atenția de la el. Sufletul meu îi strigă în continuu numele pentru că știe că are nevoie de el. Singurul lucru care mă ține conștientă este tocmai iubirea pe care i-o port. Iubirea care speră că o să se întâlnească cu iubirea lui. Ironic, nu-i așa? Cum persoana care mă sufocă, mă ajută să respir.