Make me | 2

Capitolul 103

O lumină puternică îmi bate tocmai în ochi, forțându-mă cu nerușinare să îi deschid și să-mi întrerup somnul.

În timp ce creierul meu devine din ce în ce mai conștient, încep să simt amorțeala dureroasă din tot corpul și încep să mă întreb ce s-a întâmplat cu trupul meu de îl simt atât de vlăguit.

Mi-am deschis ochii mijiți, încercând, cu greu, să mă ridic în fund. Partea care m-a surprins imediat ce am privit în jurul meu a fost cea în care am realizat că stau pe podea și nu în pat.

Reflectez câteva clipe, cât să îmi dau seama de ce mă aflu în starea în care mă aflu, când brusc sunt lovită de trenul amintirilor de seara trecută.

I-am mărturisit lui Lucas tot ce aveam, el a plecat,eu am leșinat și am căzut, iar acum m-am trezit complet buimacă.

Cu picioarele mele slăbite m-am ridicat de pe jos și am analizat camera de hotel.

E goală, spre nefericirea mea. Încă nu îmi simt brațele prea mult dar asta nu mă împedică să merg și să verific baia, cu speranța că Lucas ar putea fi acolo. Dar nu este.

Unde e? A lipsit toată noaptea? Nu s-a mai întors?

Cu siguranță nu s-a întors. Dacă s-ar fi întors, nu m-aș fi trezit pe podea de una singură în camera asta nenorocită de hotel.

Mă simt complet stoarsă de puteri, iar toate gândurile pe care le am în cap provoacă o gălăgie pe care nu o mai suport. În acest moment simt că nu mă mai suport nici pe mine.

Fiind în baie, am dat accidental cu ochii în oglindă, speriindu-mă, la propiu, de înfățișarea mea. Arăt teribil. Ochii mei sunt roși, fiind susținuți de niște cearcăne umflate și mov. Tenul meu e mult prea alb și buzele sunt mai crăpate decât de obicei. Părul îmi stă în toate direcțiile și sincer, chiar nu sunt sigură dacă eu sunt cea din oglindă.

"O să fi bine." I-am spus propiei mele reflexii. Dumnezeule, am ajuns în stadiul în care vorbesc de una singură în oglindă.

Am intrat înapoi în cameră, zărind pe pat mâncarea neatinsă de aseară. În totul răul există și un bine.

Am luat mâncarea rece și am început să o mănânc, holbându-mă pur și simplu la perete și meditând asupra situației în care mă aflu. Și totuși, n-am nici cea mai vagă idee ce se petrece. Mă simt obosită, confuză, îngrijorată și singură.

Nici măcar nu mă sinchisesc să îmi verific telefonul pentru că știu că Lucas nu m-a contactat și nici nu mi-a dat vreun mesaj. Aș vrea să știu pe unde umblă, aș vrea să știu dacă e bine. Asta e tot ce îmi doresc, ca el să fie în regulă și să nu fi făcut vreo prostie. Nu vreau să mă gândesc prea mult la asta ca să nu îmi fac idei tâmpite, dar mi-e teamă de ce l-ar putea apuca pe Lucas atunci când e rănit și nervos.

După ce am terminat de mâncat, am mers în baie să fac un duș ca să încerc să mă readuc cumva la viață. Deși mă străduiesc destul de mult să nu mai arăt atât de rău, ceva din mine nu îmi mai oferă acea sclipire.

Mi-am ascuns cearcănele, mi-am dat puțină culoare în obraji, mi-am aranjat părul și mi-am schimbat ținuta, dar înăuntrul meu nu mă simt deloc drăguță, pentru că nu mai există nimeni care să mă admire din toate punctele de vedere. Lucas nu e aici să-mi spună că sunt frumoasă și că e mândru că sunt a lui. Nici nu știu unde e Lucas.

Mă uimesc pe mine însămi că nu am început să plâng. Sunt absolut stoarsă de viață și tristă, dar nu plâng, ceea ce e bine. Sunt destul de sigură că nu plâng pentru că organismul meu nu-și găsește energia necesară.