Make me | 2

Capitolul 107

Roțile mașinii au scârțâit atunci când aceasta a oprit în dreptul meu. Farurile luminează strada întunecată, lăsând să se vadă felul în care zăpada se împuținează pe zi ce trece din cauza lipsei de ninsoare. N-aș putea spune că mă deranjează, dar peisajul de iarnă dă o altfel de atmsoferă naturii.

Mi-am încrucișat brațele la piept, privind geamul fumuriu al mașinii coborând în jos. După câteva secunde, pe geam au ieșit mii de cârlionți asortați perfect cu un rânjet imens care-i străbate fața luminată slab de felinar. Într-un singur cuvânt, Justin.

"Pregătită pentru întâlnire?" Rânjetul său se lărgise atunci când mi-am dat ochii peste cap.

"Nu-i o întâlnire, Justin, încetează să mai spui asta. Eu doar te ajut." În timp ce vorbesc, aerul pe care îl dau afară se transformă în abur, apoi dispare.

"Negi. Îmi place asta." Mi-am arcuit o sprânceană în direcția sa.

"Au trecut vreo două minute de când ai ajuns și deja începi să mă calci pe nervi. Te ajut la matematică, nu-i o întâlnire!"

"Bine, fie cum spui tu." S-a strâmbat precum un copil. "Intră." A arătat sugestiv cu capul spre mașina sa, și după ce am zâmbit victorioasă, am deschis portiera și am intrat.

În mașină căldura este pornită, așa că nu am de ce să-mi fac griji că mi-ar putea fi frig. Am tras centura și am cuplat-o. Justin mi-a dat o privire ciudată, dar n-a spus nimic, ci a scos mașina de pe strada casei mele.

"Allison e acasă?" Am întrebat ușor reținută, fără să mă uit la el.

"Nu, nu e. Nu trebuie să-ți faci griji în privința ei. În ultimul timp dă pe acasă foarte rar...o dată la câteva zile." Mi-a spus, făcând virajele obisnuite pentru a ajunge în cartierul său. Cu toate că e Sâmbătă, e o zi chiar liniștită pentru Seattle.

"Și nu-ți faci griji pentru ea?"

"Ba da, dar nu e ca și cum aș avea ce să fac. E suficient de mare încât să ia singură decizii, iar eu nu o pot forța să nu facă ce obișnuiește ea să facă. Și...să fiu sincer, nu îmi mai bat capul cu asta așa cum o făceam mai de mult. Am alte probleme de rezolvat în loc să merg să o caut pe soră-mea pe la petreceri." A oftat încet, trecându-și o mână prin părul său creț.

"E ciudat că asta vine de la tine. Nu credeam că am să spun asta, dar voi doi chiar sunteți extrem de diferiți."

Justin a zâmbit într-o parte, trădând supărarea care-l macină. În adâncul sufletului său știu că își vrea sora normală înapoi.

"Și...cum e să fii din nou în Seattle? Cel puțin pentru vacanța asta, apoi bănuiesc că te întorci în Pullman."

"Mda..." Am murmurat. "E bine. E grozav, de fapt. Nicăieri n-ar putea să fie la fel ca aici. Câteodată îmi lipsește chiar și gălăgia și agitația de aici."

"Cred că e vorba despre felul în care te-ai obișnuit." A dat din umeri, verificând semaforul. "Cum sunt părinții tăi?"  Mi-am arcuit o sprănceana surprinsă. Nu mă așteptam să mă întrebe ceva despre părinții mei.

"Părinții mei? Păi...sunt în regulă. Fiecare cu ale lui, dar bine." Am spus, evitând să-i povestesc despre Dylan și restul. Poate cu o altă ocazie am să-i spui, dar deocamdată e bine așa. "Ai tăi?" Nu știu de ce am întrebat, nici măcar nu-i știu părinții. Dar el nu-i știe pe ai mei. Adică îl cunoaște numai pe tata de când l-a operat, dar a fost de mult.

"Ai mei?" A tras de timp ca să-și formuleze răspunsul. "Ai mei sunt...ai mei. Mereu pe fugă, mereu în trecere. Călătoresc mult din cauza serviciului, așa că nu apuc să am o conversație prea lungă cu ei. Vorbim chestii uzuale, până să mă întrerupă și să-mi spună că îi sună vreun reprezentat sau sponsor important și că trebuie să închidă. Nu mă afectează, m-am obișnuit cu absența lor în felul ăsta și nu aș putea spune că am nevoie de prezența lor. E greu să ai nevoie de ceva ce nu ai avut niciodată și nici nu știi cum se simte să ai. Am fost mereu doar eu și Alli, până să-l cunosc pe Lucas. M-a ajutat foarte mult." Când numele lui Lucas a ieșit printre buzele lui Justin, creierul meu se activase și ceva din mine a tresărit. Justin s-a întors confuz către mine, și după ce și-a dat seama, se încordase. "Oh, scuze, nu voiam să..."