Make me | 2

Capitolul 75

"Dacă o urăsc?" M-am uitat la el mirată. "Glumești, nu? E incredibilă." Habar nu aveam cum să reacționez după emoțiile pe care le simțeam, pentru că erau prea mari.

I-am trezit un zâmbet micuț pe față după ce i-am spus complimentul. Un zâmbet atât de inofensiv încât mi-a înmuiat inima și parcă m-a înviorat.

Dar apoi fața lui s-a rectificat într-una serioasă, care m-a făcut să înghit nodul format în gâtul meu.

"Ai spus că faci orice, nu-i așa?" Și-a adus el aminte, sprijinindu-și coatele de chitara din brațele sale. Mi-am strâns părul semi-uscat într-un pumn, și l-am dat în spate ca să nu mă mai deranjeze.

"Așa am spus." Începeam să mă neliniștesc sub privirea lui insistentă. Simt că mă răscolește, și nu am idee ce îi mai trece prin mintea aia ingenioasă.

"Atunci nu te certa cu mama ta din cauza mea." Și-a umezit buzele, privindu-mă de parcă aștepta o reacție ciudată din partea mea.

"Nu mă cert cu mama din cauza ta." Chiar nu o fac, nu ăsta este motivul. "Mă cert cu ea pentru că nu mă înțelege. Iar tu nu trebuia să o suni, Lucas. Ți-am spus că voi vorbi eu cu ea."

"Tocmai, nu te înțelege de ce ai venit în Pullman, în casa mea, fără să spui cuiva. Nici eu nu înțeleg." Și-a lăsat chitara de o parte, întinzând-o pe covorul pufos și negru.

"Tu ce anume nu înțelegi?" Am început să mă joc stresată cu materialul tricoului său. "Nu înțelegi sau nu vrei să înțelegi? Pentru că mi se pare că nu vrei să mă mut în Pullman."

"Nu e vorba despre asta, Mia." Gesticulează cu o mână prin aer. "E vorba că nu are sens. Ce s-a întâmplat în Seattle de te-a făcut să vi aici cu dorința de a te muta?"

"Adevărul e că nu am venit aici cu dorința de a mă muta."

"Atunci dorința asta a venit așa, peste noapte?" Și-a arcuit o sprânceană, aplecându-se mai tare spre mine.

"Păi...nu. Nu chiar. Nu știu, ok?!" M-am enervant brusc, și am fost gata să mă ridic în picioare. "Știu doar că nu mai vreau în Seattle."

"Dar ce naiba s-a întâmplat acolo, Mia?!" S-a răstit și el, presându-mă și mai tare.

"Te-ai gândit vreodată că poate pur și simplu nu ți-am mai suportat lipsa?!" Acum m-am ridicat în picioare, captându-i și mai mult atenția. "Că poate nu pot renunța la tine, cu toate că știam totuși că tu ai făcut-o. Habar n-ai, Lucas! Habar nu ai cât de greu mi-a fost luna asta fără tine! Să te iubesc cu tot sufletul și totuși să încerc să te uit, e chinuitor! Nu puteam să dorm, nu puteam să mănânc, nu puteam face nimic. Nu puteam funcționa!" Ochii mi s-au umezit, și îmi era din ce în ce mai greu să îmi opresc plânsul. "Așa că da, iartă-mă că după atâta chin, am vrut să te văd, și odată ce te-am văzut, nu pot să mai plec de lângă tine!"

A înghețat în fața mea, privindu-mă întristat. Încruntătura lui nu era nervoasă, era doar tristă. Când mi-a văzut lacrima nestăpâită prelingându-se pe obrazul meu, a scâncit printre buze, fără să vrea, și cumva știam că îi este greu să mă privească așa.

"Crezi că mie mi-a fost mai ușor?" S-a ridicat și el în picioare, și în momentele de genul acesta detest diferența de înălțime dintre noi doi. "Asta crezi?" S-a apropiat, arătând cu indexul către persoana lui. "Uită-te aici, Mia!" A continuat, luând mai multe foi de pe biroul lui în mâinile sale. "Știi ce sunt astea? Melodii! Melodii compuse de mine, în care mi-am scris toată mizeria în care am trăit luna asta fără tine. Chiar ai impresia că eu mi-am trăit fericirea în tot timpul ăsta? Să fiu al naibii dacă am fost măcar o clipă fericit aici, în Pullman, în afară de momentele din ultimele ore petrecute cu tine!"